Marea

M-am întrebat adeseori de ce ne îndreptăm vară de vară spre țărmul mării. Mi-am spus nu o dată că această chemare nu e doar cea a scaldei solare și marine, ci poate, în aceeași măsură, a necunoscutului de dincolo de linia orizontului, mai palpabil aici decât oriunde pe fața pământului. Senzația că dincolo de ceea ce cuprinde privirea, chiar și cea a vulturului, începe o altă lume, e atotputernică, chiar copleșitoare. Universul bănuit, dar greu de închipuit, e unul mai degrabă inaccesibil, misterios, cu taine pe care ai vrea să le dezlegi și nu te simți în stare. Dar încerci, cutezi. Sporește, oprindu-te pe mal, cu picioarele afundate în nisipul umed, și privind nesățios hăt la capătul zării, nostalgia depărtărilor, ce-o purtăm ca pe o povară o viață. Depărtări, nesfârșiri, în șaua cărora urcăm și călătorim temători, sau îndrăzneți, cu gândul. Trăim, așezați pe nisipul mătăsos, ori aspru, grunțuros de-a dreptul, intrând în apa cu trans­parențe policrome, în care se oglindește soarele fie topit, fie răsfrânt, stări sufletești multiple și amestecate. În creuzetul acestor simțiri se amestecă tristețea și bucuria, visarea și exaltarea, locvacitatea și tăcerea. Fiecare se poartă cum îi este firea.

Marea, cu puterile ei miraculoase, domo­lește pornirile. Nu-ți dă sfială de n-o ai de la Domnul, nu-ți dăru­iește harul reflecțiunii dacă acesta îți lipsește din desa­gă, dar exprimarea felului de a fi îmbracă veșmintele tihnei printr-o contagiune greu de înțe­les între om și duhul neliniștitei mări ce nu stă o clipită locului, chiar și atunci când pare să-și fi oprit balansul, dar emană întruna, afară de zilele furtunatice, liniște. Se petrece o binefăcătoare metamorfoză și gesturile zgomotoase și brutale nu-și au locul în acest topos. Firește nu se întâmplă asta cu brutele. Acestea n-au cum deveni îngeri nici chiar pe acest tărâm al unei serenități speciale. Se percepe, adăstând pur și simplu la marginea mării, armonia cea aurorală. E o înfă­șare ca în copilărie. O făptuiesc poate valurile cele cântătoare, cu note niciodată monotone. Până și în momentele de furie, marea nu-și pierde farmecul și puterea ei de fascinație, mai ales dacă-i privești zvârcolirea de la o oarecare dis­tanță. Răzbate din acel zbucium tânguitor un tâlc, din care se desprind gânduri și înțe­lesuri nu rareori abisale. Dar nu numai întinderea uriașă a tipsiei marine, nu doar plaja, despăr­țind uscatul de apă, plăsmuiește această atmosferă de meditație și întoarcere către sine. Se adaugă cerul, care aici e parcă mai înalt și de o limpezime greu de găsit în altă parte, ce te îndeamnă să ridici ochii și să sui în tării.

Da, la țărm de mare ai mai puternic simțământul existenței de sine. Aici, la un iluzoriu capăt de lume, ființa împreună mai viguros și osmotic concretul cu imponderabilul, visul cu realitatea. Ești parcă mai ușor și luneci pe nisipuri, pe ape, pe faleze. Te duci întins ca unul născut să săgetezi depărtările. E starea ce-i stă­pâ­nește pe mulți dintre cei ajunși la țărm de mare. Pentru alții, poate cei mulți, șederea într-un asemenea loc nu-i decât întruparea adagiului latin carpe diem. Dar pentru toți atracția marină e magnetică și mereu reavănă. Ne ducem an de an într-acolo, unii dintre noi ne redescoperim mai adânc sinele spre a renaște fiecare în felul său. Cine știe?, poate mai curați sufletește, deși mai arămii la trup. 
Cu marea avem, odată prinși în mrejele ei, legături ombilicale.