Mărturisirea credinței în închisorile comuniste și problema harului

Urmărind apariția comunismului și apoi instaurarea dictaturii în România, după anul 1947, putem observa anumite specificități în tactica regimului de a se impune cu autoritate în societatea românească, între care și faptul că, de pildă, prigoana împotriva Bisericii a debutat inițial ca un fenomen „politic” și abia mai târziu, în special în pușcării, s-a descoperit pe deplin că esența persecuțiilor, ca și a comunismului, de altfel, este anticreș­ti­nismul. Dar și cei aflați în de­tenție au realizat adâncimea și direcția fenomenului de reeducare în spiritul noii ideologii comuniste după o oarecare vreme. De aceea și întâlnim printre ei diverse atitudini, în funcție de clarificarea motivului pentru care se aflau în închisoare și de maturitatea duhovnicească la care ajunsese fiecare.

Astfel, putem vedea atitudini de rezistență eroică și de demnă mărturisire creștină în fața ideologiei atee, care urmărea nu doar să se impună ca nouă „religie” a maselor, ci să se infiltreze inclusiv în Biserică și în conștiința credincio­șilor prin persuasiune, prin șantaj sau, cel mai adesea, prin teroare.

De aceea, nu poți să nu te minunezi în fața mărturisitorilor creștini și să nu te întrebi: cum a fost cu putință ca acești oameni să reziste în asemenea condiții?

Este foarte limpede faptul că rezistența eroică a celor din închisorile comuniste nu a fost cu putință doar prin activarea puterilor proprii, ci mai ales prin intervenția lui Dumnezeu, prin­tr-o negrăită prezență a harului în spațiul lagărelor comuniste. În toate mărturiile scrise și orale ale supraviețuitorilor din penitenciare întâlnim, fără excepție, la nenumărați oameni de diverse condiții, concluzia că „Dumnezeu m-a ajutat să ies viu din puș­cărie” sau „Dumnezeu a fost acolo, în detenție, cu noi și ne-a ajutat”. Acestea nu sunt doar niște simple sintagme sau replici evla­vioase, ci cuvânt ce exprimă o realitate trăită la modul concret de acești oameni, pe care e foarte posibil ca noi să nu-l pătrundem întru totul. Cu alte cuvinte, harul lui Dumnezeu este cel ce a avut rolul determinant în acești oameni pentru a supraviețui fizic și pentru a rămâne întregi mental, ba chiar să înainteze duhov­nicește în mediul cu totul ostil al penitenciarelor.

În esență, este vorba de un fenomen unic de lucrare a harului, despre care avem mărturii vii din partea celor care au trecut prin diversele forme de detenție comunistă.
Este îmbucurător însă că în acest secol XX, marcat de dictaturi sângeroase, a existat, de asemenea, o preocupare cu tema harului și în cadrul teologiei academice, sufocată de infuzia scolastică din ultimele secole. Așa se face că a apărut un puternic curent de întoarcere recuperatorie către scrierile de Dumnezeu insuflate ale Sfinților Părinți. Acest curent, responsabil de schimbarea de optică a teologiei academice, s-a întâlnit în mod spontan cu ceea ce am putea numi „latura sa practică”, care s-a manifestat mai cu seamă în cercurile monahale responsabile de renașterea duhovnicească din veacul XX.

Nu de mult, pe la jumătatea secolului trecut, atunci când patria noastră, împreună cu celelalte țări din lagărul comunist, se afla la începutul prigoanei anticreștine, un mare nevoitor, arhimandritul Sofronie Saharov, spunea într-una dintre scrisorile sale despre rolul harului în viața duhovnicească: „În opinia Părin­ților drept slăvitori, de pildă a Cuviosului Simeon Noul Teolog, omul fără împreună-lucrarea harului nu poate birui păcatul, nu este în putere a înfrânge vrăj­mașul, a se slobozi de el”. O atitudine similară întâlnim și la o altă personalitate importantă a monahismului athonit contemporan, la faimosul ascet Gheron Iosif, care spunea deseori ucenicilor săi: „Dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu, voi săvârși cele mai mari nelegiuiri”.

Astfel, în puține cuvinte, s-ar putea concluziona că, privind tabloul general al lumii, există un element comun în întreaga gândire teologică și trăire ortodoxă a secolului XX, indiferent de locul unde s-a produs, iar acesta este în chip indisolubil legat de experierea harului și de înțelegerea lucrării lui în viața creștinului și implicit a Bisericii. Această expe­riență pare a fi indicatorul nemincinos al unei vieți duhov­nicești autentice. Și de aceea este cu adevărat surprinzător să vedem același lucru întâmplân­du-se nu doar în marile lavre athonite, ci inclusiv în trăirea creștină din închisorile comuniste.