Măsura filocalică a împlinirii poruncii iubirii

Grija pentru tămăduirea și ajutorarea, în general, a bolnavilor, apreciată și evidențiată anul acesta în Patriarhia Română, este, fără îndoială, punerea în practică a poruncii iubirii adresate de Domnul Hristos ucenicilor Săi și prin ei tuturor membrilor Bisericii. Aceasta este recapitulată în cunoscutele versete: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”; „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (cf. Marcu 12, 30-31). Domnul Hristos vorbește de iubire ca un semn de identificare a adevă­raților Săi ucenici și membri ai Bisericii. Mântuitorul spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35). Domnul spune în aceste ultime cuvinte că porunca iubirii este „nouă”, deși intuim că îndemnul de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele a fost adresat omului ca un dat natural în conștiința lui încă de la creație. Apoi, în tot Vechiul Testament, revelația lui Dumnezeu către poporul ales, sunt cuprinse porunci și îndemnuri prin care omul este direcționat spre împlinirea acestor deziderate atât de frumoase.

Domnul Hristos spune că porunca iubirii aproapelui este nouă, pentru că în El aceasta a atins desăvârșita împlinire. Este nouă pentru că omul nu mai este chemat să o împlinească singur, ci sub asistența binefăcătoare a harului ce i se oferă în valuri din umanitatea asumată și îndumnezeită a lui Iisus Hristos. Ba mai mult, omul descoperă prin Hristos că porunca iubirii cuprinde o infinitate de sensuri și adânciri, după cum spune Sfântul Cuvios Sofronie Saharov: „Domnul ne-a descoperit nouă sensul autentic al poruncii: «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi», în nemărginirea ei dumnezeiască”. Suntem chemați, cu alte cuvinte, să împlinim ca oameni ceva ce ne deschide spre orizonturile dumnezeirii și conține în sine veșnicia și nestricăciunea.

Această chemare a iubirii și a descoperirii sensurilor ei adânci arată noutatea poruncii lui Hristos, dar și nevoia ca omul să se înnoiască pentru a fi capabil să împlinească ceea ce este așteptat de la el. „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche”, spune Domnul în Sfintele Evanghelii (cf. Matei 9, 16). Împlinirea poruncii iubirii aproapelui nu se face în chip exterior, ci are în vedere înnoirea interioară a persoanei umane. De aceea, spiritualitatea filocalică este de multe ori cea care ne oferă temeiuri pentru înnoirea duhovnicească a omului și putința de a împlini îndemnurile dumne­zeiești.

Cuviosul Nichifor din singurătate, în Filocalia, volumul 7, amintește de un episod din viața Sfântului Cuvios Antonie cel Mare. Mergând la el odată doi frați, pe drum isprăvindu-li-se apa, unul a murit, iar celălalt urma numaidecât și el să se săvâr­șească. În acest răstimp, șezând Sfântul Antonie la rugăciune, a zis unor monahi: „Luaţi degrabă un ulcior de apă şi alergaţi pe drumul spre Egipt; că dintre doi oameni care vin încoace, unul a murit, iar celălalt e pe cale să moară, de nu vă grăbiţi. Aceasta mi s-a arătat în vreme ce mă rugam” (Filocalia, volumul 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013,
p. 17). Lucru pe care ucenicii îl și fac. Îi descoperă pe cei doi. Pe cel mort îl îngroapă, iar pe celălalt îl înviorează cu apă și-l aduc la bătrân, cale de o zi de mers prin deșert. Acest episod, probabil des întâlnit în viața celor care locuiau în deșert, a generat o profundă erminie din partea Cuviosului Nichifor din singurătate. El spune în continuarea celor relatate: „Dacă ar întreba cineva, pentru ce nu a grăit înainte de a muri celălalt, nu ar face bine. Căci nu era a lui Antonie hotărârea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotărât despre acela şi tot El a descoperit starea celuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta că, şezând în munte, avea inima veghind şi că Domnul i-a arătat pe acela de departe. Vezi că din pricina trezviei inimii Antonie s-a făcut văzător de Dumnezeu şi înainte-văzător?” (Filocalia, vol. 7, pp. 17-18).

Interesant din acest răspuns este curajul părintelui filocalic de a pune întrebări din mai multe direcții asupra episodului din viața Marelui Antonie și de a nu se mulțumi cu o simplă relatare. El se întreabă pentru ce Antonie nu a cunoscut mai dinainte starea celor doi astfel încât amândoi să trăiască. Aici, el găsește ca răspuns voia lui Dumnezeu Care a rânduit pe unul spre moarte și pe celălalt spre viață: „Căci nu era a lui Antonie hotărârea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu”. Se arată astfel care este locul omului în diferite contexte care privesc viața și moartea. El nu are hotărârea deplină cu privire la soarta semenilor săi, ci cheia este în voia lui Dumnezeu. Dar Nichifor arată că și omul are o responsabilitate față de cele ce se petrec în jurul lui. Că lucrarea lui Antonie a fost aceea că s-a deschis în mod sensibil cunoașterii de la Dumnezeu. Părintele filocalic spune că Antonie avea inima „veghind”, şi pentru „trezvia inimii” Antonie s-a făcut „văzător de Dumnezeu şi îna­inte-văzător”. Aici se arată meritul lui Antonie, că, având inima curățită și alipită de Dumnezeu prin trezvie, a fost capabil să cunoască voia lui Dumnezeu și să acționeze spre salvarea celui care era pe drum. Avem aici imaginea unui șuvoi al voii lui Dumnezeu și al descoperirii la care omul ar putea să se înalțe prin lucrarea duhovnicească a rugăciunii și a despătimirii. În această calitate, de făptură nouă, omul poate împlini porunca nouă a iubirii.

Cuviosul Nichifor este și mai clar atunci când vorbește despre Sfântul Teodosie chinoviarhul, arătând că acesta ajunsese la o înaltă împlinire a poruncii iubirii pentru că toate puterile sufletului său erau îndreptate spre Dumnezeu. Părintele spune: „Dumnezeiescul Teodosie fusese aşa de rănit de dulcea săgeată a dragostei şi era atât de mult ţinut de legăturile ei, încât împlinea cu faptele înalta şi dumnezeiasca poruncă: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău» (Luca 10, 27). Iar aceasta n-ar fi putut-o face altfel decât aşa că toate puterile fireşti ale sufletului nu tindeau spre nimic altceva din cele de aici, decât numai spre dorirea Făcătorului. Prin aceste lucrări înţelegătoare ale sufletului, chiar când mângâia, era înfricoşător multora, precum, chiar când certa, era iubit şi dulce în toate. Cine a adus atâta folos celor mulţi, vorbindu-le? Şi cine a fost atât de destoinic să adune simţurile şi să le facă să caute înlăuntru? El îi făcea pe cei din mijlocul zgomotului să se afle într-o ­linişte mai mare decât cei din pustiu şi era ­totodată în mulţime şi în singurătate” (Filocalia, vol. 7, pp. 18-19).

Avem din aceste exemple o ima­gine foarte clară asupra felului în care spiritualitatea filocalică tratează tema iubirii aproapelui. Am fi tentați să credem că părinții niptici sau trezvitori erau mai degrabă preocupați cu lucrările duhovnicești ascunse (rugăciunea, postul, ansamblul nevoințelor pentru păstrarea minții în curăție etc.), dar ei arată că omul care se înnoiește cu adevărat pe sine duhovnicește este capabil să împlinească la măsura cerută de Domnul porunca iubirii.