Mătuşa Irina Andron

În satul Rădăşeni, Irina Andron trecea ca o femeie obişnuită. Între cele câteva sute de familii pe care le avea aşezarea, existau legături cordiale. În general, rubedeniile se vizitau, uneori şi vecinii, iar cu ceilalţi intrai în contact numai în anumite împrejurări.

Familia Andron locuia lângă cimitirul satului şi avea printre vecini pe preotul Emanoil Manoliu şi familia Călugăriţa.

Constantin şi Irina Andron munciseră mult pentru a creşte şi a educa copiii. Cel mai mic dintre ei a urmat drumul Bisericii, înscriindu-se la vârsta cuvenită la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi devenind preot în anul 1987. Peste ani, băiatul lui cel mare avea să-i urmeze exemplul. Mătuşa Irina Andron şi-a îngrijit multă vreme mama bolnavă şi bătrână, Parascheva, care, în ultimii ani ai vieţii, fusese oarbă şi greu încercată în suferinţa ei. Locuia deoparte, într-o bucătărioară, care semăna cu o chilie de pustnic şi avea o mare evlavie către cele sfinte. În tinereţea ei, fusese apropiată de mănăstiri şi duhovnici cunoscuţi, îl cunoscuse pe marele arhimandrit Cleopa Ilie şi pe alţi părinţi din obştile de la Sihăstria şi Slatina. Câţiva dintre ei, păstraseră legătura cu această femeie şi, dacă nu mă înşel, părintele Cleopa le-a făcut o rugăciune în casa lor din satul Rădăşeni.

Când am intrat prima oară în ograda Irinei lui Verdun, cum era cunoscută atunci, am fost adus de copilul Grigore Andron, pe care-l cunoscusem în cafasul bisericii din sat. De atunci, am rămas prieteni şi am fost în casa părinţilor săi de nenumărate ori.

Acolo, într-o scândură aşezată în şură, am bătut prima dată toaca. Uneori, exersam minute în şir, ceea ce a atras bănuiala preotului Emanoil Manoliu, care ne acuza că stricăm liniştea zonei şi chiar provocăm confuzie printre credincioşi. Realitatea a fost următoarea: intenţiile noastre erau cele mai bune, iar în ceea ce priveşte părerile oamenilor, aceştia chiar se bucurau auzind toaca, mai ales după ce am învăţat câte ceva din tainele ei.

Când prietenul meu Grigore, mai mare decât mine cu doi sau trei ani, a intrat la seminar, vecinul său, preotul Manoliu, nu s-a bucurat deloc, ba dimpotrivă, căuta să-i pună piedici şi chiar să-l vorbească de rău prin sat.

Mătuşa Irina avea un vechi ceaslov, cu multe acatiste, care se intitula Orologiu. Din acel orologiu am ascultat pentru prima dată acatistul Maicii Domnului şi al altor sfinţi. Ne adunam câte patru-cinci şi ascultam rugăciunile în lectura liniştitoare a mătuşii Irina. Ea ne-a iniţiat în primele, elementarele noţiuni de tipic bisericesc şi ne-a oferit prilejul de a citi şi noi câte o rugăciune, un acatist, un paraclis. La început, eram stângaci, apoi am prins curaj şi de la lecturile din casa mătuşii Irina, am trecut în biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“, unde emoţiile au crescut şi pretenţiile de asemenea.

Una din încăperile casei Andron era transformată într-un mic paraclis. În ea nu locuia nimeni; jur împrejur, erau numai icoane şi cărţi; pe o măsuţă, lumânări de ceară curată, o candelă şi tămâie. Deşi tămâia se găsea greu atunci, mătuşa Irina ne dădea câteva boabe şi mergeam la cimitir, în apropiere, pentru a tămâia mormintele rudeniilor.

Unii dintre vecinii mai puţin binevoitori nu se bucurau de aceste preocupări şi aveau, din păcate, cuvinte nepotrivite la adresa noastră.

Familia Andron avea acea calitate rară a bunătăţii şi a primirii de străini. De multe ori, copil fiind, am golit ulcioarele cu lapte prins ori m-am înfruptat din şorici şi carne afumată sau din ouăle proaspete din cuibar. Niciodată mătuşa Irina n-a făcut porţii, a oferit tot ce avea, chiar dacă, uneori, ceea ce avea era puţin.

Pe de altă parte, în casa lor era primit pentru găzduire o noapte sau două pe lună, un om sărac din Tudora Botoşanilor. Se numea Neculai şi venea periodic prin sat la cerut, dar nimeni nu-l primea peste noapte. Era un musafir fără pretenţii, nespălat, neîngrijit. Mătuşa Irina trecea cu vederea aceste defecte, şi-i oferea adăpost pe înserat şi un blid de mâncare pe deasupra.

În anii în care fiul ei urma seminarul şi apoi primise darul preoţiei, modesta măicuţă nu se lăuda în vreun fel, nici nu căuta să-şi dea cu părerea. Păstrase buna cuviinţă şi smerenia duhovnicilor pe care-i întâlnise în tinereţe.

În fiecare duminică şi sărbătoare, mergea la biserică dis-de-dimineaţă, se închina la toate icoanele cu metanii şi închinăciuni şi rămânea într-un colţ, să asculte slujba, departe de ochii iscoditori ai oamenilor. Modestă, fără pensie, găsea uneori un bănuţ pentru alţi nevoiaşi şi mai ales o vorbă bună în orice moment.

În toate vacanţele din vremea seminarului îi treceam pragul casei. Într-un an, după sărbătoarea Crăciunului, am ajuns într-o seară târziu cu părintele Grigorie, obosiţi şi flămânzi, dar a dus de îndată carne din pod şi am pregătit ad-hoc cina pe jarul încins la gura sobei. S-au mai adăugat şi alţii la masă şi-am vorbit până noaptea târziu, în bucuria unei adevărate familii şi prietenii.

Drumurile noastre s-au despărţit de mulţi ani. În popasurile mele la Rădăşeni, am revăzut-o uneori. Anii şi-au lăsat amprenta. Chipurile se transformă, dar amintirile le păstrăm în suflet, cu intensitatea şi farmecul lor neschimbat.

Îndată după resfinţirea bisericii „Sfinţii Apostoli“ din Rădăşeni, în iulie 1996, câţiva clerici legaţi sufleteşte de acest loc al liniştii şi frumuseţii de altădată, am venit în casa familiei Andron, ca să ne bucurăm încă un ceas ca în vremurile de odinioară. În ograda primitoare a fost din nou voie bună, iar mătuşa Irina s-a bucurat cu bucurie mare văzându-ne împreună într-o zi de mare sărbătoare pentru satul dintre livezile nesfârşite.

În acea zi, a fost printre noi şi prietenul din copilărie, inginerul silvic Nicuşor Călugăriţa, care avea să sfârşească peste cinci ani într-un tragic accident de circulaţie. În casa părinţilor lui, gard în gard cu a familiei Andron, ne-am adunat din nou prietenii adevăraţi, într-o zi în care satul a fost trist, ca şi inimile noastre.

Mătuşa Irina Andron rămâne în drumul acestei vieţi un model de trăire şi luptă, de modestie şi discreţie.

Cinstită în mod deosebit pentru educaţia şi duhul misionar insuflat fiului ei, pentru tăcerea şi simplitatea vieţii, pentru înţelepciunea cuvintelor şi lumina rugăciunilor, pentru taina lucrării faptelor bune şi mai ales pentru primirea de străini şi bunătatea rar întâlnită, mătuşa Irina Andron este parcă un personaj desprins dintr-un roman inspirat din lumea satului românesc, locul în care s-a născut veşnicia.