Mecanismul patimilor

Metaforele folosite de părinții deșertului în apoftegmele lor sunt invitații la reflecție. Sfaturile nu sunt soluții de-a gata, ci mai degrabă misterioase indicații ale direcției de mers. De la avva Pimen a rămas și următorul dialog: „Un frate i-a zis avvei Pimen: «Trupul meu a slăbit, dar patimile nu». Bătrânul îi zice: «Patimile sunt flori sălbatice pline de spini»”. 

Dificultățile acestui scurt cuvânt sunt pe două niveluri. Primul nivel este cel filologic. Traducerile româ­nești oferă mai multe variante: Patimile sunt „trandafiri cu spini”, „rugi ghimpoși”, sau „flori sălbatice pline de spini” cum am văzut ceva mai sus. Nu e clar la ce plantă face referire avva Pimen când zice rousides (în limba greacă). O reprezentare exactă ar face metafora mai ușor de înțeles. Oricum, ideea centrală este aceea a unei plante cu flori și spini, adică avem o anumită ambivalență aici. Patimile au ceva atrăgător, însă produc suferință. Frumusețea seducătoare a florii aduce durere până la urmă. Imaginea folosită de avva Pimen poate să fie explicată de alter­nanța permanentă dintre durere și plăcere despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul. Patimile au mereu în ele o promisiune, făgădu­ința unei bucurii ori frumu­seți eliberatoare. Când te apropii însă de ea, plăcerea se transformă rapid în durere, adesea insuportabilă, și pentru a te elibera de durere, plonjezi și mai adânc în lanțurile plăcerilor iluzorii. În felul acesta durerea se amplifică și, împreună cu ea, și dorința de a „mări doza” de plăcere. Rotirea plăcerii și a durerii se accelerează și te pomenești prins într-un lanț de care nu te mai poți elibera. Scopul ascezei este tocmai acela de a rupe cercul acesta.

Patimile acționează prin intermediul trupului, care este instrumentul lor predilect, dar ele nu se nasc din trup. Vitalitatea trupului scade fie prin asceză și înfrânare, fie în chip natural, odată cu bătrâ­nețea. Totuși, sleirea trupului nu are efect direct asupra patimilor. De aceea scopul ultim al întregii asceze este curățirea minții pentru ca ea să dobândească discernământ și claritate. Să depisteze și să dezamorseze iluziile, cântecele de sirenă ale patimilor. Mecanismul patimii este că parazitează porniri bune, naturale, pe care le deturnează înspre scopuri rele. Sufletul va tinde mereu, natural, către bine și către frumos. În lipsa unei minți îndeajuns de limpezi și a unei voințe exersate, toată energia trupului va fi îndreptată spre frumuseți iluzorii. Iar când vei crede că ești gata să pui mâna pe ele, te pomenești sfâșiat de spinii su­ferinței. Deja ai intrat în cercul du­rerii care te va împinge și mai abitir către plăcere și tot așa. Pe nesimțite ai ajuns captiv. 

Libertatea de patimi cere, prin urmare, asceză și luciditate, virtuți cultivate îndelung de marii părinți ai deșertului.