Melancolii de fost student

Toamna se presimte în Piața Sfatului din Brașov. Încă nu e opt dimineața, mă îndrept spre catedrală printre puținii lucrători de la salubritate. În fața unui magazin, o studentă în anul II de la Litere. O știu relativ bine, e serioasă și cu talent literar. În timp ce mătură, îmi spune că e bucuroasă pentru job-ul ei, deși nu se vede făcând o carieră ca agent de vânzări.

Mă încearcă un fior de melancolie. Sunt 25 de ani de când pășeam și eu, ca student, în Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității Bucu­rești. Sfârșitul lui septembrie îmi trezește, de atunci încoace, aceeași emoție „dureros de dulce”, vorba poetului. Mai ales la primul contact cu anul I, până apuc să-i cunosc.

Și câte diferențe între studenții de acum 25 de ani și cei de azi... Nu aveam (nici măcar nu bănuiam că ar putea exista vreodată) telefoane mobile și laptopuri. Dacă lipseam de la vreun curs, rugam o colegă mai cumsecade să ni-l copieze la indigo - nici vorbă de xerox, costau aproape la fel de mult cât cartea nouă din librărie (în 1990 am dat jumătate din bursă pe „Procesul~ lui Kafka într-o ediție comună).

Pe de altă parte însă, nu eram nevoiți, ca studenții de astăzi, să lucrăm. Noțiunile de „student bugetat” și „student cu taxă” nu existau, iar bursa ne ajungea pentru cămin, cantină și câteva cărți pe deasupra. Acum, mulți din ei practică meserii derizorii, chelneri sau operatori de telefonie mobilă, pentru a-și plăti studiile. Nici vorbă de bursă, care oricum e infinitezimală. Ca să nu mai vorbesc de finalitatea studiilor lor - mă refer aici la dificultatea de a-și găsi după absolvire un loc de muncă adecvat adevăratului lor potențial.

Și totuși, ceva ne unește: tinerețea interioară, atâta cât o mai au cei din generația mea, și Alma Mater, Universitatea care ne cuprinde și ne marchează ireversibil existența. Și, desigur, sfârșitul lunii septembrie...

Mă îndepărtez încet, pe când toamna împrăștie primele frunze în Piața Sfatului.