Memoria fumului

N-am așteptări prea mari de la oameni! Or să mă uite cu toții într-o zi. Cum or să mă uite și cărțile pe care le scriu. Până și ele, pe care tocmai d-asta le scriu, ca să aibă cine să mă țină minte.

Dacă nu mă gândesc totuși cu frică la ștergerea completă a numelui meu de pe lume, e datorită lucrurilor lipsite în aparență de viață, despre care am crezut multă vreme că sunt lipsite și de memorie. E vorba de lucrurile de care mă folosesc zilnic. Pe măsură ce mă apropii de ziua aceea, sunt tot mai convins că ele își vor aduce din când în când aminte de mine.

Bunăoară, scaunul pe care stau la masă. Speteaza lui știe aproape totul despre bătăile inimii mele. Nu m-aș mira să-i fi aflat chiar unele secrete, știind cât este de guralivă inima pe care o am. Noroc că speteaza nu le poate spune lumii, fiind lipsită de darul vorbirii. Va putea însă să și le spună ei înseși, repetându-le în gând, după ce eu n-o să mai fiu. Iar asta nu poate decât să mă bucure.

Masa îmi va ține minte palmele. Linia vieții, îndeosebi. Poate că puțin și linia dragostei, gândindu-mă la faptul că e făcută din lemnul unui copac și toți copacii au, pe lângă ținere de minte, și suflet. D-asta le și zic uneori ochilor mei: mutați-vă în frunzele acestui salcâm! Sau acestui nuc! Sau acestui plop! Ca să vi se împrospăteze lumina în fiecare primăvară. La fel îi spun și frunții, cu speranța că trunchiul vreunuia dintre cireșii de care mi-o lipesc deseori va ajunge cândva toacă în clopotnița unei mănăstiri, și atunci, ei bine, atunci, gândurile mele de acum se vor întâlni cu chipuri de îngeri și de sfinți, împrumutându-le aura și sfințind cu ea dealurile și pădurile. Poate exista oare pe lume o mai frumoasă pomenire a vieții tale trecute decât asta?

Mai este apoi ușa casei în care locuiesc. Ea îmi ține minte toate venirile. Am rugat-o ca plecările să mi le uite. Iar fiecare venire e povestea unui drum. Și o vindecare de dorul întoarcerii acasă. I-am împuiat bietei uși capul cu mii de vindecări. N-are cum să le piardă din memorie pe toate.

Ar mai fi patul în care dorm. Dacă o să se întâmple să mor în el, o  să le spună celor de după mine așa: Să știți că nu i-a fost deloc frică! Și să mai știți c-a lăsat grămezi de vise și de visuri în urma lui! Întrebați-mă pe mine despre asta, i se va alătura perna pe care pun seara capul.

Și mai este fumul ce iese pe hornul casei. L-am însoțit de nenumărate ori în lungul lui drum către cer. Sunt sigur că mă va ține minte. Măcar până sub roțile Carului Mare, ce nu va uita niciodată că el mi-a dus, tras de caii bunicului, sufletul de pe lume.