Meserii pe cale de dispariţie

Oată cu progresul tehnic, dar și cu schimbările de obiceiuri și menta­lități, pe piața muncii apar și dispar diverse profesii. La apariții putem menționa în primul rând toate ocupațiile legate de tehnologia informației și comunicare (IT&C) care nu existau în urmă cu câteva decenii ori chiar în urmă cu câțiva ani.

Unele dispariții de meserii sunt legate tot de calculatoare. Cum mai toată lumea are acum acces la o tastatură și la un editor de texte, e foarte greu să-ți mai găsești de lucru ca dactilografă. Mai țineți minte micile ateliere, zgomotoasele mașini de scris și indigoul? „Câte copii doriți?” era prima întrebare, și crearea sandviciului de hârtii albe și foi de indigo era un ritual! Azi tastezi „3” într-o căsuță...

O mare parte dintre disparițiile și cvasi­disparițiile de meserii sunt legate însă nu atât de avansul tehnologic, cât de mutația de obiceiuri dinspre reutilizare către produsele de unică folosință și cele folosite cât se poate și gata. Termenul este „societate de consum”. Câți oameni își mai repară azi pantofii? Dar umbrela? Ultimul atelier pe care-l știam era în capătul dinspre Dâmbovița al străzii Smârdan. Azi, dacă se strică umbrela, o arunci și eventual iei alta. Sau o pelerină.

Câte doamne își mai remaiază ciorapii? Erau ateliere aproape pe fiecare stradă. Mai există oare? Am găsit întrebarea pe un forum de discuții și iată răspunsul: „Nu mai sunt, dar vechile remaioze încă mai practică așa ceva, trebuie să te informezi unde găsești o astfel de persoană. În Iași cunosc vreo două. Baftă multă și încearcă să nu mai rupi așa de repede ciorapii!” Dialogul e din 2009, cine știe cum o mai fi acum!

În anii 1980, la parterul Magazinului Victoria era un minuscul atelier - o masă - de reumplut pastele de pix!! Ca să nu mai vorbim despre numeroasele locuri unde se reîncărcau brichete.

Apă minerală la sticlă s-a găsit întotdeauna, dar majoritatea românilor preferau sifonul. Copil fiind, eram fascinat să intru în acel spațiu dominat de o mașinărie care mi se părea uriașă, cu o roată gigantică și o curea de transmisie la fel. Urmăream cu sufletul la gură cum sifonăreasa ori sifonarul, în halat alb, preluau sifoanele și le așezau cu capul în jos, oblic, în instalațiile prin care urmau să fie umplute, și cum supravegheau întregul proces. Reciteam de fiecare dată afișele de pe pereți, care stipulau că umplerea se face la 7-8 atmosfere și ce pericole există... Mai târziu au apărut „autosifoanele”, cu capsule, pe care le înșurubai singur până auzeai fâsâitul care elibera gazul în apă... Mai există și azi sifonării în România, implicit oameni care au sifoane și le umplu cu regularitate, dar au devenit rarități de muzeu. Noroc cu moda „vintage”, care a reinventat până și telefoanele negre, cu cadran, și patefoanele...

Alte meserii n-au dispărut, dar s-au schimbat radical. Cine mai developează azi filme pe celuloid? Era digitală a simplificat totul și, chiar dacă solicită cineva poze pe hârtie, se rezolvă aproape fără intervenție umană.

În radio, am prins vremurile când fonotecarea se făcea cu foarfeca și banda de scoci. Operatorii aveau o dexteritate uimitoare, scoteau astfel și o literă care nu era la locul ei, un suspin, o ezitare, un înghițit în sec. Acum este demult totul digital și grafic, pe ecran, poți să tai pauzele fără să asculți înregistrarea!

Nu ne-am propus să plângem pe urma unor meserii. Lumea merge înainte. Dar în unele cazuri parcă e păcat...