Meșterul acuarelei Constantin Radinschi a scoborât din ceruri printre ieșenii lui dragi

La început de făurar, meș­terul acuarelei românești Constantin Radinschi a scoborât printre ieșenii lui să revadă împreună 70 dintre feericele sale izvodiri în culori de apă etalate pe simezele Galeriei Dana într-o primă retrospectivă postumă deschisă acum când s-au rostuit 105 ani de la venirea sa pe lume într-un sat din partea de asfințit a Botoșanilor, Brăești, cândva parte a județului istoric Dorohoi, o comună cu un șirag de așezări despre care s-a scris metaforic că zboară spre cer. De fapt e un zbor legănat, al unor dealuri cu modelaj unduios, peisaj ce l-a marcat și pe George Enescu, cu obârșii în același topos rapsodic. În rânduirea de creatori ai frumuseții toposului, aidoma lui Enescu, se înscrie cuviincios, cu lucrarea sa haristică, și fiul unei familii țărănești cu nouă copii, Radinschi. Era cel cu stea în frunte din cimotie, prenumele său de botez Constantin, unul cu rezonanțe împără­tești. Fusese copil răsărit, cum se zice în lumea satului. Și așa stând lucrurile, părinții, deși nu le-a fost ușor, l-au dat mai departe la școală. La Normala din Șendriceni, nu departe de casă, să iasă degrabă învă­țător și să se întoarcă la vatră spre a fi reazăm neamului său și binefăcător al satului. Se vede că sortirea lui era alta și Domnul avea cu totul alte planuri cu dânsul. La acea faimoasă școală predau desenul la vremea respectivă, disciplină importantă pentru formarea unui învățător, doi profesori, cu studii înalte de arte frumoase, pictori în devenire, care aveau să-și facă un renume în plastica românească. Era vorba de Călin Alupi și Gheorghe Ștefan. Aceștia i-au zărit de îndată talentul pentru desen și au purces la ceea ce era de datoria lor să facă, să-l încurajeze, înarmându-l cu cunoștințele trebuitoare și îndrumându-l încotro s-o apuce. Anul 1938 este cel al ieșirii în arenă pentru încă elevul Constantin Radinschi printr-o primă expo­ziție la Dorohoi. Drumul de urmat se profila cu limpezime și în 1940 normalistul de la Șendriceni a devenit student la Academia de Arte Frumoase din Iași. Formarea sa academică s-a petrecut între 1940 și 1946, având între alții ca mentori pe Corneliu Baba, Ion Irimescu. Studia Arta grafică și decorativă, domeniu pentru care vădea aptitudini certe, promițătoare pentru o viitoare carieră artistică, însă el s-a manifestat în acea perioadă și o vreme după aceea și în pictura în ulei. În lucrările de gen, cum o dovedesc cele prezente în expoziția Muzeului „Enescu” de la Dorohoi, pare ieșit din mantaua babistă prin cromatica clar-obscurului și puterea de surprindere a interiorităților caracteriale în portretele unor personalități puternice, precum cel al lui George Enescu. În grafică, ispita cea mare și a începuturilor și apoi genul ilustrat eclatant, temperamentul său liric, înclinat spre reverie, se simțea mai în largul său, îndeosebi în acuarelă. În mâna sa, pensula mustind de culorile pe apă luneca precum un arcuș de vioară peste albul hârtiei. Cu experiența exercițiului picturii în ulei, tânărul creator reușea să alăture diafanității grafismului ceva din țesutul miezos caracteristic culorilor de șevalet. Se deschidea un orizont făgăduitor pentru o rostire proprie. Întrebat cândva de ce a părăsit pictura în ulei, în care etalase certe aptitudini, interogare la care sunt supuși adesea acuare­liștii cu astfel de antecedente, Constantin Radinschi a răspuns cu în­dreptățire că nu o făcuse, ci că el era un pictor al acuarelei.

De la toți acești magiștri din anii de Academie, Constantin Radinschi, dornic și capabil să absoarbă cât mai mult, valorificând această zestre în demersul său creator, a dobândit câte ceva de preț. În anii de ucenicie s-a alcătuit nu doar un artist, ci și o personalitate umană ce-ți atrăgea din prima clipită atenția prin carisma, farmecul de povestaș hâtru, generozitate și virtuțile de om al cetății. Cu acest fel de a fi și-a cucerit un loc demn în societate și și-a câștigat repede respectul acesteia. S-a întors în 1946 în ținuturile natale ca dascăl la prestigiosul Liceu „Grigore Ghica VV” din Dorohoi, unde s-a afirmat ca un eminent profesor. Cât a stat în Dorohoi s-a implicat activ în viața cetății, fiind un ferment pentru climatul cultural. Cu gustul său cultural subțire, cu multiplele cunoș­tințe de artă decorativă, a contribuit benefic la configurarea spațiului muzeal enescian de la Dorohoi. Transformarea din 1959 a casei în care a locuit Costache Enescu, tatăl compozitorului, la Dorohoi, în muzeu memorial i se datorează. A înființat, cu alți oameni de cultură dorohoieni, un Comitet de inițiativă, ale cărui diligențe pe lângă autoritățile culturale regionale și naționale au avut succes și Dorohoiul a fost înzestrat cu un însemnat loc al memoriei și celebrării geniului muzicii românești și universale.

Calitățile de dascăl jertfitor, voca­țional, l-au recomandat pentru trecerea din învățământul secundar la o catedră universitară. S-a numărat printre reîntemeietorii învăță­mân­tului de arte plastice de la Iași, ceea ce a reprezentat o onoare și o bucurie pentru cel care urmase cursurile Academiei de Arte Frumoase din Iași, prima școală de învățământ artistic superior din Principate, de la 1860. La Facultatea de Arte Plastice de la Universitatea Iașilor, Constantin Radinschi a predat, cu profesionalismul său proverbial, Arta Decorativă, pentru care a elaborat un manual al acestei specialități.

 Iașii, al căror viețuitor Constantin Radinschi a fost din 1962, s-au constituit în cadrul cel mai prielnic dezvoltării sale creatoare. Una mănoasă. Integrându-se în mediul acesta artistic efervescent a prins aripi. Ispita picturii aşa-zise mari, a picturii în ulei, nu l-a ocolit nici la Iași. Și-a încercat puterile, nu fără un oarecare succes şi pe acest tărâm, dar cu judecata sa, cea a rădăcinilor, și având ancestrala măsură a rosturilor și căii de urmat, de sorginte țărănească, Radinschi s-a dedicat acuarelei, tehnica culorilor pe apă, în care își putea fructifica cel mai bine înzestrarea, vocația. Tema abordată, natura, era inepuizabilă, iar el, creatorul, nu făcea decât, după putința sa, să-i dezvăluie măcar o parte din splendoarea ei. Într-un moment poate de năduf, pictorul şi-a îngăduit voluptatea unor experimente. Demonstrația s-a bazat pe colorismul său exploziv, uneori fauve, pe inventivitatea desțărmu­rită, care-l făcea afin cu promotorii artei abstracte.

Apoi acuarelistul s-a întors la matcă. Ajuns la Iași, a intrat într-un club select al unor acuareliști de mare forță, Mihai Cămăruț, Adrian Podoleanu, Ștefan Hotnog, fiecare cu marca sa, dar situați în elita genului. Stătea bine în toate expozițiile pe simeze lângă ei, iar prezența sa însemna un adaos prețios pentru școala ieșeană, fapt remarcat și comentat favorabil cu prilejul expozițiilor interregionale și naționale, care aveau o ciclicitate anuală la acea vreme. Expoziția care l-a impus în acest cvartet strălucit a fost cea de la Sala „Victoria” din 1965. Un veritabil regal. Un cromatism jubilant, o tehnicitate desăvârșită, cu surprinzătoare și înnobilatoare soluții novatoare. Acordurile de culoare se puneau în valoare unele pe altele în concomitenta lor contrarietate și armonie. Alternanță de suprafețe, măiestru concepute și realizate, când viscolite, ori încremenite ca promoroaca într-o dimineață de iarnă, altele în catifelări de hermină, amintind de pastelurile cu tactilitatea lor chemătoare ale lui Luchian, zeul său, ori ale lui Alupi, dragul lui profesor de la Șendriceni. Coloristul mergea braț la braț cu ingeniosul componist, cu plăsmuitorul de atmosferă de reverie poetică, ori de năluciri fantasmatice. În spatele acestor meșteri, care se succedau și uneori își dădeau mâna în actul creației, era totdeauna virtuozul de­senator.

În ultimii ani de viață, dezamăgit de multe, de oameni mai ales, de unii dintre confraţii săi de breaslă, ca şi de unii critici, se retrăsese ca într-o cochilie, în atelier, unde rămânea zilnic, de dimineață tare şi până seara târziu. De aici cuprindea nevăzuturile, umbla pe coclauri, se aşeza cu gândul pe maluri de apă, reînvia ierni, toamne în beţii de culoare. Ostenit de atâta trudă şi trăire, s-a hotărât în 7 aprilie 2003 să se mute de la noi la Domnul, lăsându-ne trişti şi săraci c-am pierdut pe unul dintre bunii ieşeni de odinioară. Ieşenii cei vechi. Îs tot mai puţini. Iar cei rămaşi tot mai singuri şi nemângâiaţi.

Am tot așteptat ca instituțiile îndrituite să-l mai aducă printre noi. Adică să-i organizeze o expoziție retrospectivă. Dar a fost dat uitării. Impulsionat și de Vlădica Timotei Prahoveanul, unul dintre admiratorii săi, m-am hotărât să dau deoparte troienele ingratitudinii, definitorie pentru acest timp duhliu, și să pun în operă o expoziție restitutivă. Am bătut, cum s-a întâmplat și când a fost vorba de centenarul Craiu în 2008 și de Eugen Ștefan Boușcă în 2011, la porțile mereu deschise spre fapte bune ale unuia dintre puținii Mecena pe care-i avem, inginerul Mihai Pascal. Galeria „Dana”, curatoarea acesteia, Smaranda Bostan, tehnoredactor și al Catalogului apărut cu prilejul Retrospectivei, la realizarea căruia a contribuit și artistul fotograf Mihai Neagu, mi-au zis poeticește: „la un semn deschisă-i calea”. Și iată, cu ajutorul Muzeului de Artă din Iași, al Muzeului „George Enescu” din Dorohoi, cu deschiderea generoasă a unor colecționari ieșeni, visarea devine realitate. „Pictorul în acuarelă”, Constantin Radinschi, cum s-a autocaracterizat, ne primește radios, în haine de gală, arătându-ne bucuros ce a lăsat în urma sa, frumuseți care nu mor.