Meșteșugul îngeresc al doxologiei

Biserica „Sfânta Ecaterina” este laboratorul liturgic al studenților de la Facultatea de Teologie din București. Acolo, într-o seară de miercuri, am participat la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul stând la strana din dreapta, între tinerii studenți. Rugăciunea făcută împreună și cântarea de obște îți înlătură orice gând de îndoială că glasul tău nu ar putea fi auzit de către Dumnezeu.

Nu știu cum era în sânul lui Avraam, însă știu cum e în cuibul sonor al unui cor de strană, cor adevărat... Ești cu adevărat ca într-un cuib ocrotit, ca într-o nacelă a melosului care te poartă, clătinat și ușor, spre norii duhovnicești ai cerului dumnezeiesc. Ritmul cântării, trepidația din diafragmă, gesturile riguroase ale dirijorului, atitudinea coriștilor, expresia feței și mișcările rezervate ale trupului, privirile concentrate, dojenile abia sesizate, surâsul victoriilor psaltice, personajul colectiv al corului alcătuit din individualități omogenizate în actul creației, dar distincte în persoane - toate aceste lucruri țin de taina doxologiei, a laudei lui Dumnezeu. Meșteșug îngeresc, omul a deprins și el, cu timpul, arta cinstirii Creatorului din toată inima, din toată ființa. Lauda în sine, tehnicalitățile ei par banale, la prima vedere, par la îndemâna oricui. Dar nu e deloc așa.

Mai întâi de toate, îți trebuie curaj. Acel curaj al credinței că și glasul tău poate străbate cerurile, până la tronul Celui Neatins. Dacă nu-l ai, până la capăt, cel mai bine este să te alături unui cor. Și atunci simți puterea colectivității duhovnicești, forța unei cete, a unei mulțimi adunate într-un destin spiritual împărtășit fără rezerve. Senzația de marș doxologic fără putință de a fi oprit, blocat sau deviat este copleșitoare. Corul cântă cu forță, dincolo de mersul lumii de dinafara lui, dincolo de anotimp sau moment al zilei, dincolo de viețile personale ale celui care îl compun. Este o ieșire din timp, în mod evident, dar și din propria persoană. Tot ce te preocupă este doar alinierea la cadență, ceea ce în viața noastră proprie detestăm. În acele momente te animă doar starea celuilalt, plafonul lui de zbor sonor, inflexiunile vocii, volutele timbrului. Nu ești atent la tine, te corectezi prin celălalt. Asta este și lecția duhovnicească a frecvenței care trebuie „prinsă” în raport cu celălalt: părintele tău spiritual sau doar aproapele tău. Dacă în viața de zi cu zi am avea sentimentul apartenenței la un cor, atunci situația noastră s-ar schimba radical, la fel și lumea care ne înconjoară.

Am citit câțiva psalmi, cu emoție și bucurie. Mi-am amintit de relatarea unui monah din obștea Rohiei care spunea că atunci când părintele Nicolae Steinhardt citea psalmii, era eveniment: recita aceste perle duhovnicești, dar și poetice cu zbrobire de inimă, cu intonație tânguită, evreiască. Era întreg Vechiul Testament care suspina și ofta după Legea Nouă, după Legea iubirii. De aceea psalmii sunt (și) melancolici, deoarece ei provoacă și stârnesc plinirea vremii prin pocăință și părere de rău. Aceste lucruri am încercat să le accentuez doar un pic, apăsând câteva cuvinte ca „milă”, „har”, „duh”, „nădejde”. Ulterior, cineva mi-a spus că nu e bine să procedezi așa când citești psalmii, că aceștia trebuie recitați pe un ton neutru, inexpresiv, fără inflexiuni și nuanțe. Acum, ce să zic? Monotonia sacadată a rostirii Crezului, un Tatăl nostru „mitraliat” sau psalmii aruncați de-a valma nu cred că ajută trăirea și înțelegerea acestor ferestre harice care se deschid pentru toți cei prezenți. Desigur, nu facem spectacol (există acest risc), însă nici lipsa de nuanțe stilistice nu cred că ajută în receptarea textului unei rugăciuni, cu atât mai mult a unui canon de pocăință...