Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Micii „prieteni“ comunitari

Micii „prieteni“ comunitari

Un articol de: Ionuţ Bursuc - 10 Feb 2008

Cu câţiva ani în urmă am avut ocazia de a însoţi, în calitate de ghid turistic, un grup de profesori străini care şi-au propus să viziteze România. Profesorii participaseră la o conferinţă în cadrul unei facultăţi tehnice şi, pentru că unii dintre ei vizitaseră România cu mai mulţi ani în urmă, erau curioşi să vadă ce s-a mai schimbat între timp.

Fermecaţi de culorile măiestrite ale mănăstirilor bucovinene şi impresionaţi în general de schimbările de peisaj aduse de perioada postcomunistă, turiştii ar fi putut rămâne cu o impresie plăcută despre vizita lor în ţara noastră. Un mic incident însă a contrabalansat vertiginos plăcutele impresii. Cu puţin timp înainte de a porni spre aeroport, la câţiva metri de hotelul unde oaspeţii erau cazaţi, un câine maidanez s-a repezit din senin la unul dintre profesori, producându-i câteva zgârieturi şi o sperietură zdravănă.

Oricine îşi poate imagina cum te simţi într-o situaţie în care, să presupunem, eşti ghid, le povesteşti turiştilor lucruri interesante despre locurile de unde şi tu aparţii, scoţi în evidenţă ce este mai inedit, mai remarcabil, iar în final, realitatea îţi dă o lecţie pe care să n-o uiţi ani în şir. La fel de simplu ne putem imagina cum e să fii profesor, să-ţi pregăteşti o comunicare ştiinţifică, să o expui într-un cadru academic, să fii invitat într-o excursie, iar în final să faci o vizită la Spitalul de Urgenţă pentru un vaccin antirabic.

Aş fi uitat probabil această banală întâmplare dacă, în urmă nu câteva zile, nu aş fi asistat la spectacolul grotesc oferit de mai mulţi „iubitori de animale“ care se opuneau cu vehemenţă hingherilor, stingherindu-i în timp ce aceştia îşi făceau datoria. Priveam uluit la aceşti protestatari de ocazie, încercând să mi-i imaginez, pe rând, în postura profesorului despre care am povestit. Oare ar mai fi susţinut la fel de înflăcărat cauza bietelor patrupede sau, dimpotrivă, s-ar fi oferit să dea angajaţilor primăriei o mână de ajutor?

Dincolo de dimensiunea vădit prozaică a subiectului, problema câinilor fără stăpân care garnisesc fără menajamente peisajul citadin în mai toate oraşele României este una care afectează pe multiple planuri imaginea comunităţilor în care trăim şi, implicit, a fiecăruia dintre noi.

Înclin să cred că a iubi animalele înseamnă ceva mai mult decât a arunca iresponsabil pe geamul din bucătărie un colţ de pâine, în speranţa că va fi găsit cândva de un exemplar canin. Iar a proteja un sărman animal fără adăpost înseamnă mai mult decât a protesta din toate puterile atunci când cineva încearcă să ia o iniţiativă în legătură cu existenţa mizeră a acestor fiinţe omniprezente în gări, staţii de tramvai, pe trotuare sau în parcuri.

Din perspectivă creştină, întreaga creaţie deţine o valoare incomensurabilă, întrucât este opera înţelepciunii şi a planului divin. Grija faţă de animale şi, implicit, faţă de orice creatură nu este un simplu moft al societăţii postmoderne, ci reprezintă una dintre primele porunci care i-au fost date omului după creaţie. Dar tolerarea şi încurajarea unor condiţii mizere de existenţă pentru necuvântătoare nu trebuie confundate cu protecţia şi grija faţă de acestea. Când eşti preocupat într-adevăr de cineva sau de ceva, te gândeşti la binele integral al fiinţei respective, nu la momente sporadice şi ineficiente de aşa-zisă alinare a suferinţelor. Probabil un program elaborat de colectare în centre speciale a tuturor câinilor fără stăpân din toate zonele oraşelor şi monitorizarea periodică a acestor zone ar fi o dovadă mai evidentă a grijii faţă de animale, decât cele câteva resturi aruncate la întâmplare în spatele blocului. Ca să nu mai amintim de riscul imens pe care omniprezenţa acestor animale neîngrijite şi fără adăpost îl reprezintă pentru sănătatea noastră, a tuturor.

Dacă am cântări mai chibzuit aceste aspecte, am descoperi, probabil, şi alte semnificaţii ale grijii faţă de animale. Le-am privi ca pe nişte fiinţe care merită condiţii cu adevărat bune de viaţă şi nu ca pe nişte eterne victime trăind din mila trecătorilor. Atunci ar dispărea cu siguranţă şi cazurile de trecători sau turişti agresaţi de animale a căror viaţă este o continuă agresiune.