Mihail Kogălniceanu - 190 de ani de la naştere

„Comemorările marilor bărbaţi ai neamului reprezintă nu numai clipe de seninătate şi reculegere, ci mai ales clipe de solidaritate în jurul marilor idei pe care ei le reprezintă, clipe de înălţare etică şi reconfort. Marile nădejdi nu înfloresc decât pe argila scumpelor morminte şi vai de popoarele care uită de ele“.

Aşa se exprima, în iunie 1935, Al.O. Teodoreanu (Păstorel - 1894-1964), delegatul Fundaţiilor Culturale Regale, cu ocazia unei manifestări comemorative Mihail Kogălniceanu, organizată la Ateneul Român de „Cercul ieşenilor din Bucureşti“, pentru a continua:

„M. Kogălniceanu reprezintă, pentru sufletul românesc contemporan, ceea ce reprezintă piatra de temelie şi stâlpul susţinător într-un edificiu. Nu există idee mare, nu există acţiune generoasă în toată istoria noului stat românesc, de care numele lui să nu fie legat. (...) Tot ce-a agonisit ca învăţătură în şcolile apusului a dedicat patriei sale, unde s-a întors aşa cum se întoarce albina la stup, pentru a-şi depune mierea la masa comună a colectivităţii. (...) Oamenii mari sunt mari în măsura în care sunt capabili de acţiuni dezinteresate. Viaţa lui Mihail Kogălniceanu nu e decât un lung şir de asemenea acţiuni“.

În cadrul aceleiaşi ample comemorări, Mircea Eliade (1907-1986) accentua aspectul integraţionist:

„Să amintim că Mihail Kogălniceanu - patriotul, revoluţionarul şi marele luptător pentru o justă cunoaştere a românilor în Apus - acest Kogălniceanu, care credea atât de mult în destinele neamului său, nu s-a temut de cultura străină, nu a fugit de ea şi nu s-a sfiit să mărturisească, de mai multe ori, cât îi datoreşte. În această sinteză robustă şi personală, dintre cultura europeană şi iubirea de neam, stă geniul lui Kogălniceanu. Şi nu numai al lui Kogălniceanu singur, ci şi al lui Dimitrie Cantemir, Eminescu, Haşdeu şi Nicolae Iorga. Există în cultura românească o cale regală, o tradiţie majestuoasă şi fecundă, de la care nu s-au abătut nici unul din marii creatori şi profeţi ai neamului nostru. Tradiţia unui românism bărbătesc şi organic - adică al unui românism căruia nu îi este teamă de nici o influenţă, de nici o fertilizare venită din afară, de nici o asimilare. (...) Sigur pe capacitatea de asimilare şi pe facultatea creatoare a celulei româneşti - Kogălniceanu nu şovăie în faţa influenţelor franceze şi engleze. Ca un organism tânăr şi robust, el asimilează de pretutindeni, asimilează şi preface. Este poate cel dintâi român din veacul trecut care izbuteşte să prefacă atât de organic o vastă cultură străină şi să-i dea o structură atât de românească“.

Venit din partea Universităţii ieşene, profesorul Gr. T. Popa (1892-1949) sintetizează, nu fără a atrage atenţia generaţiilor următoare:

„Viaţa lui Mihail Kogălniceanu întrupată în viaţa poporului românesc stă călăuză tinerelor generaţii în toată ţesătura istoriei moderne. El a învăţat pe români ce este acela patriotism sincer şi ce se cheamă jertfă netrâmbiţată. El a fost cel mai bun ferment al solidarităţii naţionale şi nestrămutat credincios al gloriei româneşti. Rar s-a văzut un om politic cu atâta abilitate, având o cultură literară profundă şi lucrând pe linia celui mai sănătos optimism. Kogălniceanu caracterizează o epocă întreagă care a însemnat închegarea neamului nostru şi curăţirea limbii româneşti. Ca profesor, el a fost un entuziast, ca literat, un făuritor de şcoală, ca om politic a fost omul unirii pe care s-a fundat România de azi. Kogălniceanu a fost desigur un erou naţional, luând eroismul în sensul unei contopiri definitive cu un ideal spre care merge omul predestinat dincolo de viziunea prezentului. Nimic nu se mişcă în lumea realităţilor fără o vibraţie spirituală şi actele fundamentale de la 1859-1864 au fost frământate de spiritul lui Kogălniceanu.

Azi, în lumea superficialităţii tehnice şi a scepticismului filosofic, când oamenii trăiesc mai ales în gâdilitura clipelor excitante, azi spiritul lui Kogălniceanu trebuie înviat. Azi ne trebuie mai mult decât oricând optimismul lui şi încrederea în destinele neamului românesc. Azi trebuie să facem fiecare, pe cât ne stă în puteri, ca el: să punem învăţătura de carte la temelia sufletului nostru şi sufletul nostru să-l aprindem pentru interesele nepieritoare ale neamului, cu care să ne simţim crescând împreună“.