„Milă pentru cei puternici!“

Tendinţa de a-i invidia pe cei puternici este mult mai mare şi mai justificată, credem noi, decât aceea de a avea milă de ei. Pentru ce să avem milă, când ei pot totul? Dacă vor, pot face din alb, negru şi pot decide asupra vieţilor noastre. Iar noi ne supunem. Constantin Noica, în cartea lui de memorii, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“, Humanitas, 1990, ne spune să avem milă. Nu ne învaţă şi de ce, dar cel puţin două motive evidente ne vin în minte imediat: cei puternici sunt supuşi pericolului, aproape inevitabil, de a face abuz de putere; şi al doilea: chiar dacă nu comit acest abuz, pentru orice greşeală, oricât de mică, ei sunt mai vinovaţi decât cei slabi, din simplul motiv că au greşit având puterea de partea lor. Puternicii sunt condamnaţi de propria lor putere, care este o circumstanţă agravantă, iar cei slabi se pot salva prin datele slăbiciunii.

După ani de urmăriri şi domiciliu forţat, Noica a fost închis. Inevitabilul s-a produs. În cartea citată, autorul mărturiseşte: „Răul vine sub comunism în tranşe…Nu numai că fiecare zi îşi aduce privaţia şi interdicţia ei, dar simţi cu luni înainte că ai să fii arestat. Vezi cum se rostogoleşte lent stânca spre tine şi o priveşti hipnotizat.“ El a fost ridicat de Securitate pe 11 decembrie 1958, la Câmpulung-Muscel, unde avea domiciliu forţat. În acelaşi timp, au fost arestaţi şi trimişi la Piteşti Sergiu Al-George şi Anca Ionescu. Urmează Dinu Pillat şi Nicolae Steinhardt. Toţi sunt duşi la Malmaison, sub învinuirea de a fi refuzat să colaboreze cu regimul comunist. Ei sunt condamnaţi, practic, pentru că au scris şi citit nişte cărţi. Acestea sunt: „Povestiri din Hegel“, de Constantin Noica, „Pădurea interzisă“, de Mircea Eliade, „Ispita de a exista“, de Cioran, adusă în ţară de Marieta Sadova, după un voiaj la Paris. Lectura acestor cărţi a însemnat ani grei de închisoare pentru „vinovaţi“. La interval de nouă luni, a fost închis şi Alexandru Paleologu, pentru aceeaşi „vină“.

Spre deosebire de alţi deţinuţi, care au fost maltrataţi fizic, lui Noica i s-a aplicat un alt gen de tortură: de ordin psihic, persuasiv. S-a urmărit să i se smulgă valorile din minte şi să i se sădească altceva. Era o metodă generală în comunism, un amestec de psihologie empirică, de filozofie marxistă şi de opresiune, care avea drept scop prăbuşirea morală a victimei, îndobitocirea ei, pentru a o transforma într-un instrument al partidului. Individul obedient era doar o treaptă spre degradarea întregului popor, spre crearea unui vid general. Noica, minte strălucită, vede în această manevră doar posibilitatea goală. „Căci, în definitiv, ce înseamnă dracul? Înseamnă posibilitatea nesfârşită, dar posibilitatea goală“, spune el, în „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“. Adică, lipsirea de suflet a unui popor întreg face victoria penibilă, pentru că nu mai ai ce învinge, odată ce omul este redus la materie. Ceea ce propune filosoful este „mântuirea prin cultură“ (soluţie detectată de istorici străini, ca de ex. Katherine Verdery). Când este plimbat cu ochelari metalici pe ochi, prin labirintul şi aşa negru al închisorii, deţinutul are în minte o paradigmă faustică. În felul acesta, el luptă de fapt să îşi păstreze libertatea interioară. Alexandra Noica-Wilson, fiica filosofului, în cartea de amintiri „Treziţi-vă, suntem liberi!“ (Humanitas, 2007), relevă tocmai aceste trăsături ale tatălui său: libertatea spiritului şi delicateţea profund umană. Datorită acestei delicateţi, în detenţie, căutând explicaţii raţionale, ca o adevărată victimă a timpului său, începe să creadă că nimeni nu este vinovat, ci toţi, chinuitori şi chinuiţi, acoperă o necesitate istorică. Este impresionant episodul în care singurătatea, presiunea psihică, lipsa speranţei îşi spun cuvântul şi Noica începe să aibă ideea că ar putea descoperi cheia comunicării cu cosmosul. Cere foi de hârtie şi creion. Anchetatorul i le dă, de teama unui acces de nebunie, dar, în scurt timp, Noica este dezamăgit. Îşi dă seama că nu va descoperi nimic, că vanitatea lui de om de ştiinţă nu are nici o acoperire. „Sunt un netrebnic, spune el. Nu am nimic de spus umanităţii şi, la urma urmei, nu merit să fiu liber. Da, nu-mi merit libertatea. Simt că dacă aş fi ştiut să rezolv problema, s-ar fi deschis porţile închisorii (…). Când cineva are de spus un lucru esenţial, pereţii nu rezistă.“ La fel de impresionant este momentul când, după şase ani de închisoare, Noica primeşte o portocală şi o mănâncă cu tot cu coajă; sau când plânge în prezenţa gardianului. Dar, dincolo de aceste emoţii pur umane, pe care Noica nu şi le iartă, de vreme ce el însuşi le mărturiseşte, trebuie să fim de acord că a avut, într-adevăr, ceva esenţial de spus, pentru că pereţii închisorii nu au rezistat. Forţa spiritului i-a învins.