Millet-ul, formă de convieţuire a creştinilor şi evreilor în lumea islamică

În convorbirile sale cu teologul francez Olivier Clément, Sanctitatea Sa Atenagora, patriarhul ecumenic de la Constantinopol, aminteşte, între altele, cu multă nostalgie despre anii frumoşi din copilăria sa, petrecută în satul natal din Epir, aflat astăzi în Grecia, nu departe de Albania. Deşi această regiune se afla sub dominaţie otomană, patriarhul descrie atmosfera pe care a trăit-o în acei ani ca pe o "existenţă biblică, în care toţi se simţeau copiii lui Avraam", creştini şi musulmani deopotrivă. În comunitatea mixtă din sat nu exista decât un singur poliţist, turc, Ali Bey, care "nu avea nimic de făcut", pentru că între localnicii creştini şi musulmani nu existau "certuri, răfuieli sau procese" (vezi O. Clément, Dialoghi con Atenagora, Torino, 1972, p. 33; apud A. Riccardi, Mediterana, trad. rom., Bucureşti, 1999, p. 53).

Convieţuirea interumană şi interreligioasă pe care o invocă patriarhul Atenagora avea în spatele său, desigur, un aparat instituţional şi juridic puternic şi bine pus la punct, care avea să dispară în perioada naţionalismelor de mai târziu. Mai precis, e vorba de sistemul millet-ului (în arabă milla), care de-a lungul mai multor secole a reuşit să se impună şi să ofere dreptul la existenţă minorităţilor creştine şi celei ebraice în lumea musulmană (vezi A. Brissand, Islam et Chrétienté. Treize siècles de cohabitation, Paris, 1991; Y. Courbage şi Ph. Fargues, Chrétiens et Juifs dans lislam arabe et turc, Paris, 1992).

Socotiţi "oameni ai Cărţii Sfinte", creştinii din lumea islamică aveau statutul de dhimmi, respectiv de cetăţeni de categoria a doua, protejaţi de statul islamic, fiind supuşi unui sistem specific de impozitare şi având drepturi limitate. După căderea Constantinopolului, dhimmi au fost organizaţi în millet-uri, mai exact în cel creştin-ortodox, armean şi ebraic (cf. Bat Yeâor, The Dhimmi: Jews and Christian under Islam, New Jersey, 1985). Conform acestui sistem, Patriarhia Ecumenică a primit puteri inclusiv în domeniul civil, în sensul că patriarhul devenea cap bisericesc şi etnic (etnarh), adică conducător al populaţiei de confesiune creştin-ortodoxă. Astfel, dacă în perioada Imperiului Bizantin patriarhul nu avea atribuţii civile, în vremea celui Otoman, în schimb, a devenit un fel de "împărat ad interim" (cf. A. Ducellier, Chrétiens dâOrient et Islam au Moyen Age: VIIe-XVe siècle, Paris, 1996, pp. 432-442). Deşi creştinătatea Bizanţului în întregul ei luase sfârşit, totuşi aceasta continua să se identifice cu Patriarhia Ecumenică, devenită un fel de "Bizanţ după Bizanţ" (vezi N. Iorga, Byzance aprés Byzance, Paris, 1992).

În millet-ul creştin armean, patriarhul din Istanbul era inferior catholicos-ului suprem din punct de vedere eclesiastic, dar superior din punct de vedere civil, fiindcă pentru otomani el era conducătorul comunităţii armene. La rândul său, marele rabin din Istanbul, după modelul millet-urilor creştine, avea puteri civile asupra tuturor evreilor din Imperiul Otoman, fapt neobişnuit pentru rabinat (cf. S.J. Shaw, The Jews of the Ottoman Empire and the Turkish Republic, Londra, 1991).

În acest cadru civic şi confesional, era imposibilă supravieţuirea în afara unei comunităţi religioase specifice. Aceasta înseamnă că te năşteai ortodox, armean sau evreu. Altfel nu puteai supravieţui. Singura posibilitate era să te converteşti la islam, în vreme ce apostazia faţă de credinţa musulmană se pedepsea cu moartea.

În perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea şi de început a secolului al XX-lea, societatea otomană era pluralistă din punct de vedere religios: în anul 1881, ponderea ne-musulmanilor în Istanbul era de 48,4%, iar în 1914, de 38,4%, în vreme ce 16,6% dintre locuitorii Anatoliei erau şi ei ne-musulmani (Y. Courbage şi Ph. Fargues, op. cit., p. 242). Pluralismul otoman nu recunoştea indivizi, ci comunităţi. Indivizii, supuşi otomani, aparţineau, în afară de islam, comunităţilor religioase admise, adică diferitelor confesiuni creştine şi iudaismului. Identitatea etnică avea o mică importanţă în viaţa socială otomană (A. Riccardi, op. cit., p. 58).

Credincioşii minorităţilor amintite erau organizaţi într-o comunitate civico-religioasă, aproape într-un fel de sub-stat. Dar acest sub-stat nu coincidea cu un anume teritoriu determinat, prin urmare nu avea nici măcar o autonomie regională. Aceasta nu înseamnă că Imperiul Otoman nu cunoştea şi autonomiile regionale. E vorba, de pildă, de Principatele Române, vasale Imperiului, sau Libanul, după masacrarea creştinilor în 1861 (ibidem, p. 59).

Sistemul millet-ului avea să cadă pradă, după aceea, sistemul naţiunilor, acesta din urmă perturbând serios echilibrul coabitării din Balcani şi până în Orientul Mijlociu, de pe la începutul secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial. Dacă până în secolul al XIX-lea ortodocşii otomani aproape că ignorau problema naţională, după aceea lucrurile

s-au schimbat complet. De altfel, secolul al XIX-lea înseamnă începutul etapei deşteptării identităţilor naţionale în Europa. Odată cu independenţa Greciei începe o lungă istorie a reflecţiei naţionale, care debutează cu grecii, traversează Balcanii, îi implică pe armeni şi ajunge până la arabi şi turci (cf. G. Corn, Europe et lâOrient, de la balkanisation à la libanisation: Histoire dune modernité inaccomplie, Paris, 1989; F. Thual, Géopolitique de lâOrthodoxie, Paris, 1993; R. Clogg, Balkan Society in the Age of Greek Independence, Londra, 1974).

Astfel, după Primul Război Mondial, odată cu efectuarea schimburilor de populaţie dintre Grecia şi Turcia, se ajunge la identificarea grecilor otodocşi din Anatolia, karamanlis.