Mintea și inima

Suntem obișnuiți să facem o distincție radicală între minte și inimă. Considerăm mintea sediul ra­țiu­nii (mai ales în forma sa tehnico-științifică), iar inima, locul emoții­lor, al afectelor. Scindat între o astfel de minte și inimă, omul este împuținat, amputat. Pentru pă­rinții vechi, lucrurile erau ceva mai complicate, iar prin minte și inimă înțelegeau mai mult decât o facem noi astăzi. De multe ori foloseau cei doi termeni interschimbabili. Mintea are ceva din funcționali­tatea inimii, iar inima este locul în care gândurile sunt judecate.

„Avva Pimen a zis: «Despre aceste două gânduri rele, curvia și bârfa, omul nu trebuie nici să vorbească, nici să se gândească în inima sa, fiindcă, dacă vrea să le cântărească în inimă, nu se alege cu nici un folos; dar dacă se înver­șunează împotriva lor, își va găsi liniștea».” Apoftegma aceasta este importantă din două perspective: practică și teoretică.

Practic, sfatul bătrânului Pimen ne ajută să luptăm împotriva a două gânduri nocive pentru viața spirituală: clevetirea și curvia. Ispitele acestea sunt răspândite cu multă generozitate în rândul tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ocolit de ele. Se insinuează cu multă ușurință în inimă și te trezești afectat înainte de a apuca să lupți împotriva lor. În literatura ascetică aflăm două maniere de abordare a gândurilor rele. Începătorilor li se recomandă să respingă vehement aceste gânduri din prima clipă în care sunt sesizate. Celor mai avansați și cu mai multă experiență li se spune să primească în inima lor gândurile și abia apoi să le demanteleze.  Bârfa și curvia fac excepție de la acest set de recomandări generale pentru că simpla primire a acestor gânduri, încercarea de a dialoga în vreun fel cu ele înseamnă deja o înfrângere; ele trebuie tăiate rapid, fără ezitare, energic, „sălbăticindu-te asupra lor”, cum spune o traducere mai veche.

Apoftegma aceasta poate să fie citită și într-o altă cheie. Ea ne spune ceva despre raportul dintre minte și inimă. Inima aici ni se descoperă ca un loc sau un spațiu în care se desfășoară gândirea și discernământul, un fel de suport al acestora. Vedem cum mintea și inima se găsesc într-o strânsă conlucrare, ce merge până acolo încât nu mai știm limpede care acțiuni sunt apanajul minții și care al inimii. Cu precizie știm însă ceva: cele două sunt apanajul omului întreg, că amândouă trebuie cultivate în aceeași măsură, pentru că delăsarea oricăreia dintre ele produce anomalii, dacă nu cumva chiar monstruozități. Omul creat de Dumnezeu nu poate ceda pe nici unul dintre fronturi. Tocmai de aceea trebuie să își coboare mintea în inimă și să le ducă pe amândouă, curățite, înaintea Domnului.