Mintea unei inimi de copil

Sunt lucruri de care nu mă satur niciodată. Bunăoară, cerul. Cu toate că nu lip­sește nici o clipă de deasupra noastră și nu-i poți da niciodată de margini, mie nu-mi ajunge întotdeauna. Mi-aș dori mai mult. Foamea mea de cer este parcă mai mare uneori decât cerul însuși, care este, totuși, cel mai mare dintre toate lucrurile de pe lume. 

Tot așa, nu mă satur de lumina zilei. Mi-e în permanență sete de ea. Dar atât de sete, încât i-aș cere soarelui să răsară și noaptea. Ciudat e că și de noapte mi-e poftă întruna. Îndeosebi vara. Și îndeosebi toamna, iarna și primăvara. Aproa­pe că ochilor mei le vine să legumească luna și stelele, deși sunt în fiecare noapte destulă lună și destule stele.

Nici de iarba verde a câmpului nu mă pot sătura nicicum. Mai cu seamă atunci când începe s-o pieptene vântul, întocmai cum își pieptăna mama părul, înainte să și-l împletească în cozi. Câmpului nu i-ar sta bine așa. Chiar mama i-a spus asta, cerându-i să nu se ia după ea, și câmpul, spre mirarea mea, a ascultat-o.

Și-au ascultat-o și fântânile de pe câmp, de care mi-este la fel de drag ca de scârțâitul Carului Mare, când trece peste casa noastră. El trece mereu, însă eu tot nu mă satur de nechezatul cailor ce-l trag după ei. Sunt caii bunicului Gheor­ghe, a cărui amintire dă buzna tot mai des între lucrurile ce se coboară zilnic la mintea inimii mele, care e una de copil, spre deosebire de vârsta mea, ce s-a dus, s-a tot dus înainte, până aproape de pragul bătrâneții.

Pragul casei în care m-am născut este un alt lucru de care mi-e dor. Cu dorul care mi-e de el aș putea umple pământul. Până la cer. N-o fac însă pentru că n-ar mai avea unde să încapă dorul de berze, pe care aș vrea să le văd venind în fiecare zi din țările calde. În toate zilele anului. Întocmai cum aș vrea să văd zăpada. Pentru că mi-e dor și de ea. Mai cu seamă iarna. Iar în timpul verii, și vara. La fel de mult ca, în timpul iernii, de maci.

Ce grozav ar fi ca iarna și vara să fie în același timp. Tot așa, ziua și noaptea. Răsăritul și apusul soarelui. Copilăria și bătrânețea, care chiar sunt, nu știu dacă la toți oamenii. Dar, în cazul meu, e cât se poate de sigur lucrul acesta. 

Uite, nici n-au plecat bine cucii, și-a început să-mi fie dor de cântecul lor. L-aș asculta din revărsatul zorilor până seara, târziu, până în târziul vieții chiar, fără să mă satur vreodată de el. Cum nu mă pot sătura de gândul că într-o zi voi muri. Și că, singur-cuc, acolo, în moarte, voi rămâne la fel ca aici. Și bătrân, și copil, în același timp, așteptând sosirea berzelor, în toiul iernii, și apărându-mă de arșița verii cu frigul dulce al unei ninsori fără sfârșit!