Minunată este ştiinţa Ta

Hristos a înviat! Mărturisim adevărul eliberator şi ne rugăm: "Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumină, luminează şi ochii noştri cei întunecaţi". S-au întunecat ochii noştri de deşertăciunea amăgirii de sine, repede primitoare de informaţii de tot felul în vana credinţă că "informaţia este putere", actualizare a cunoscutelor cuvinte "ştiinţa este putere". Primim informaţii cum că ştiinţa a vădit adevărurile "miturilor" creştine sau că NASA pregăteşte un scenariu de proporţii planetare cu venirea lui Hristos pe pământ (cum s-a relatat la un post de televiziune). Panoramându-le doar, realizăm încă odată cât de actuală este pilda Apostolului Toma, acest geamăn al nostru, care a voit să vadă mâinile şi să pipăie coasta lui Hristos spre a se încredinţa de realitatea Învierii. Astăzi, când navigăm în realitatea virtuală pe care o mai şi idolatrizăm uneori, constatăm care este valoarea şi limitele celui mai intelectual dintre simţuri. E adevărat, auzise, dar şi acest simţ, prin care vine credinţa, primeşte şi îndoiala, cu care intrăm într-un spaţiu al contrariilor şi paradoxurilor. Era nevoie şi de pipăit, simţul deschis minţii ca şi mâinii care făptuieşte, asociind gândirea cu acţiunea. A fost ca o piatră de încercare a credinţei pe un drum dramatic pe care Toma l-a parcurs, ca, iluminat, să mărturisească: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". Hristos Înviat adaugă o nouă fericire: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut". Îndoiala, ecoul acelui "Oare?" revărsat în toate colţurile lumii interioare şi exterioare, nu are cum duce la fericire, ea deschide un drum fascinant câteodată, la capătul căruia, ca Toma, putem întâlni Lumina cea adevărată spre deplină mărturisire. Cu o condiţie sine qua non: să fie nefăţarnică, aşa cum a fost Toma şi cum, în alt fel, a fost Apostolul Pavel care îl prigonea pe Hristos în numele Legii celei vechi pe care o cunoştea ca puţini alţii. Hristos i s-a arătat pe drumul Damascului şi cel care Îl prigonea I-a urmat, devenind Apostolul neamurilor.

Credinţa a devenit obiect de investigaţie ştiinţifică până acolo, încât un psiholog american a detectat un centru al credinţei. Totuşi, credinţa rămâne încă necunoscută, pentru că, ştim de la Apostolul Pavel, că "în parte cunoaştem, în parte proorocim". Înţelegerea credinţei mai este tulburată şi de o ambiguitate semantică, pentru că, derivat din latină, desemnează convingere, dar şi părere şi fidelitate. Convingere şi părere, relaţie în care accentul cade când pe exterioritate, când pe interioritate; fidelitate care implică voinţa. Întorcându-ne în timp, ajungem la Ecclesiast care scrie: "Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu de la început până la sfârşit". Aşa fiind, am putea înţelege credinţa ca un simţ al veşniciei, un simţ special al inimii, "organul transcendenţei", raţiunea având inerente limite ce se deschid spre mereu altele într-o nesfârşită alergare spre viitor. Scria Pascal că "inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte".

Neîndoielnic, ştiinţa şi tehnologia contemporană au revoluţionat viaţa cotidiană, însă vedem cum numeroasele efecte secundare, nu odată neprevăzute, duc spre distrugerea naturii şi a omului însuşi. Zgomotosul optimism tehnologic a generat, doar aparent paradoxal, viziunile apocaliptice de azi, refugiul în clipă, acel "carpe diem". Omul descoperă că "atotputernicia sa" se întoarce împotrivă-i, că depărtându-se de Dumnezeu prin neascultare se apropie de neant. Sunt cercetători care recunosc, între ei Carl Sagan, că "ştiinţa nu poate să demonstreze nici existenţa şi nici inexistenţa lui Dumnezeu", iar celebra teorie a dublului adevăr nu-şi are azi temei. Supusă legii contradicţiei, raţiunea poate să ajungă la acel "ştiu că nu ştiu nimic", credinţa transcende această lege spre revelaţia misterului. Asistăm la o diviziune a ştiinţei în nenumărate discipline, încât aproape nu se mai pune problema unităţii, posibilă prin credinţa ce poate fi eliberatoare. Încercând a fi la zi cu descoperirile ştiinţei, pe multe le-am putea aşeza sub semnul Psalmilor lui David, spunând cu el: "Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi nu o pot ajunge…Te voi lăuda că sunt o fiinţă atât de minunată". Ştiinţa şi credinţa se pot întâlni, urmând vorba unui gânditor cum că puţină ştiinţă te depărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu. Întâlnirea ar putea fi într-o complementaritate benefică sau într-o împreună - lucrare, cu o observaţie: credinţa este nu numai vindecătoare (poate fi şi ştiinţa), ci şi mântuitoare, eliberatoare.

Cum nu există credinţă în sine, important este în ce crezi, astfel încât se poate afirma: Spune în cine şi cum crezi, ca să-ţi spun cine eşti. Credinţa este o virtute, putere care este dată omului în măsura în care o primeşte şi de la cine o primeşte. Învăţa Sf. Ap. Pavel: "Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt… şi acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa, iubirea. Iar mai mare dintre acestea este iubirea". Pentru că Dumnezeu este iubire, din iubire Hristos S-a întrupat, S-a răstignit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a trimis Duhul Sfânt, împreună fiind cu noi până la sfârşitul veacurilor. Iar de primim Iubirea Lui şi ne străduim ca, prin noi, să ajungă la fiecare dintre semeni putem spune cu Apostolul Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul Meu".