Minunea e ca pâinea: de toate zilele...

Minunea - acest magnet irezistibil al credinței creștine, această forță de reinventare a legilor naturii, acest scurtcircuit între voința punctuală a lui Dumnezeu și știința oamenilor...

Minunea este, de multe ori, fermentul unei epoci, temeiul unei ctitorii, fundamentul unor convertiri spectaculoase. Dogmele au fost enunțate și șlefuite în sinoade și concilii pe baza revelației, a lecturilor aprofundate, a principiului sinodalității. Nici măcar minunea venirii Luminii Sfinte în biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim nu a fost „conceptualizată” teologic, nici nu stă la baza vreunei dogme. Cu toate acestea, minunile ne însoțesc în permanență viața duhovnicească, ne-o întăresc, ne-o luminează.

Am scris aceste rânduri cu gândul la volumul „Cartea familiei Stăniloae. Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu”, volum în care - în cursul unui interviu-fluviu - am încercat să aflu cât mai multe lucruri din intimitatea duhovnicească a familiei, prin prisma martorului ocular: nepotul părintelui Stăniloae. Gândul tainic a fost acela de a sesiza existența vreunei minuni, care să poată sta mărturie la dosarul de canonizare aflat deja în lucru. Mă gândeam, în naivitatea mea plină de spe­ranță, că voi găsi în relatările lui Dumitru Horia Ionescu elemente hagiografice suficiente pentru a completa latura sfințeniei ilustrului teolog cu această componentă cerească deseori volatilă, dar impresionantă, necuantificabilă, dar extrem de reală, imprevizibilă, dar care lasă urme adânci în viețile noastre. Rezultatul a fost unul negativ, pe toate planurile: nimic neo­bișnuit de relatat, nimic demn de pagini de Sinaxar cu mucenici, mari rugători ori vestiți taumaturgi... Viața părintelui Dumitru Stăniloae a fost, sub aspectul minunilor să­vâr­șite, una a noastră, oameni obișnuiți, creștini de toată mâna. Și, totuși...

Citind cartea după alcătuirea ei finală, am realizat unde se pitulase minunea. Exact acolo unde te aș­tepți cel mai puțin să o întâlnești, adică în „banalul” cotidian. Mai precis, în faptul că părintele Dumitru Stăniloae nu a fost văzut niciodată nervos, iritat, jignind pe cineva sau vorbind de rău pe un semen al lui. Și câte a mai pătimit de la oameni, unii chiar foarte apro­piați... Nu a ridicat glasul la nimeni, trecea cu vederea răul făcut împotriva lui. Nici despre temnițele comuniste ori despre torționarii care l-au chinuit în tenebrele roșii nu a avut cuvinte de reproș, deși cu unul dintre acești monștri s-a întâlnit imediat după eliberare, într-un parc. A ales demnitatea de a nu-l apostrofa, cu toate că respectivul se aștepta la asta. Acest mod de a fi, aproape imposibil de imaginat în ziua de azi printre creștini, este el în sine o minune. Căci minune este să îți păstrezi echilibrul moral și dreapta judecată, măsura duhovnicească și luciditatea analizei în vremuri deosebit de schimbătoare și dificile, pe durata celor 90 de ani de existență! Minune este să ai un proiect de viață - un imens șantier intelectual - și să te ții de el neabătut. Minune este să-ți gă­sești sprijinul în familie, cu toate greutățile și dramele posibile - inclusiv moartea primei născute, Mioara, săvârșită la 11-12 anișori, căreia părintele Stăniloae i-a dedicat întreaga muncă de traducere a Filocaliei. Minune este să îndrumi generații de studenți și fii sufletești fără abatere, fără ezitări sau oco­lișuri. Minune este să ai o viață fără căderi majore, ci doar cu păcate mici, din acelea care se șterg ușor, ca praful de pe mobilă... Și, mai ales, minune este să-ți păstrezi cumpătul după căderea comunismului din 1989 care a atras marile/necesarele prefaceri ce au avut loc în Biserică, laolaltă cu actele punctuale de nesimțire „pe funcție”, sau de reglare de conturi și samavolnicii instituționale. Părintele Stăniloae, deși era „cercetat” cu întrebarea de numeroși chibiți sau persoane importante, nu a dat curs agitației de moment, păstrând echilibrul și dreapta măsură: el parcă privea dincolo de zbaterea acelor ani.

Ce vreau să spun este că acum, în timp ce vorbim sau scriem, viața noastră trepidează la cote intense. Risipirea personală - păcat mare, identificat și descris magistral de părinții pustiei - ne paște la orice colț, iar neîmplinirea ne amărăște viața. Neîmplinirea este rodul direct al risipirii, căci risipitul nestatornic vrea mereu să atingă alte și alte ținte. Neajungând la ele, devine frustrat și încă mai risipit ca la început. Am chiar (foști) amici care porniseră năvalnic pe drumul strălucirii intelectuale, al clarității morale și al luptei pentru principiile în care credeau cu toată sinceritatea. Risipirea însă i-a dus în fundături, pe cărări cu spini, prin bălării.

În acest context, exemplul de viață al părintelui Stăniloae nu este referențial doar aici, pe pământ, ci va deveni - cred eu - un posibil model ceresc. Iar maniera în care este descrisă biografia lui în cartea cu pricina se poate constitui într-un autentic manual de ne-risipire...