Minunea povestită de-o icoană

Pentru creştini, icoana înseamnă mai mult decât o simplă imagine înfăţişând o persoană sau un eveniment memorabil. Ea se constituie mai degrabă într-un liant tainic între persoana reprezentată şi privitor. Prin numele înscris pe ea şi ceremonia de consacrare, icoana transcende dimensiunea comună a reprezentărilor vizuale, invitând pe cel care o priveşte la comuniune şi împărtăşire de har.

Părintele John Breck, teolog ortodox american, surprinde mai multe aspecte esenţiale pentru percepţia ortodoxă asupra icoanei. În viziunea sa, icoana îndeplineşte simultan mai multe roluri: ea revelează un adevăr, actualizează în spaţiul liturgic prezenţa arhetipului reprezentat şi, totodată, creează şi susţine o comuniune tainică între văzut şi nevăzut, între materie şi spirit, între cer şi pământ. Mai multe, în fragmentul pe care vi-l propunem în continuare.

Ca imagine sacră a tradiţiei ortodoxe, icoana exercită o funcţie dublă în viaţa comunităţii creştine: ea slujeşte atât ca mediu al Revelaţiei, cât şi ca un mijloc al transmiterii harului mântuitor. În ea, Cuvântul lui Dumnezeu este exprimat prin formă, culoare şi lumină.

Revelaţie şi har, prin icoană

Pe de o parte, icoana dă o expresie dogmatică adevărului dumnezeiesc; pe de altă parte, ea comunică acel adevăr credinciosului, unindu-l în credinţă cu subiectul pe care îl reprezintă: Cuvântul întrupat (şi, de aceea, vizibil şi reprezentabil) al lui Dumnezeu, Maica Domnului, fiinţele îngereşti sau sfinţii. Binecuvântată şi sfinţită prin puterea Duhului Sfânt, icoana actualizează, în slujba liturgică a Bisericii, arhetipul care se află în spatele ei. Ea creează o comuniune mistică între chip şi credincios, între cer şi pământ şi îi dă, astfel, posibilitatea credinciosului să participe la viaţa transcendentă, dumnezeiască. În cadrul acestui ultim aspect, de transmitere a harului, cunoscut în experienţa Bisericii mai ales prin icoanele făcătoare de minuni, se constituie natura „tainică“ a imaginii sacre.

Această funcţie dublă de revelare şi de transmitere a harului poate fi ilustrată prin compararea unei icoane cu o fereastră. Mulţi interpreţi au văzut aceste icoane pe lemn, fresce sau mozaicuri pictate ca pe nişte ferestre sfinţite deschise spre veşnicie, revelând ochilor muritori o licărire a lumii nevăzute şi oferind raţiunii limitate o concepţie inteligibilă despre realitatea transcendentă. Însă, o fereastră nu doar se deschide spre un orizont îndepărtat. Ea permite luminii să intre în cameră şi să o cuprindă, luminând totul în jurul ei. Într-un mod similar, icoana oferă o viziune asupra slavei dumnezeieşti care se află dincolo de orice orizont; şi permite acelei slave să treacă, prin transparenţa ei specifică, pentru a umple şi a ilumina vieţile celor ce se roagă în faţa ei.

Cea mai sobră şi mai uimitoare dintre relatările Învierii

În a treia Duminică după Sfintele Paşti, Biserica sărbătoreşte taina mormântului gol, care este redată de icoana femeilor mironosiţe. În timpul Sf. Liturghii este citită pericopa din Evanghelia după Marcu, 15, 43-16, 8, care ne oferă cea mai sobră şi mai uimitoare dintre relatările Învierii.

Pericopa începe cu o menţionare în trecere a înmormântării lui Iisus de către Iosif din Arimateea, „sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu“. Tensiunea emoţională trăită de acest credincios adept al Domnului este evidenţiată printr-o afirmaţie: „îndrăznind“, el s-a dus la Pilat să-i ceară trupul lui Iisus. Coborând trupul de pe Cruce, Iosif şi câteva femei l-au dus într-un mormânt săpat de curând, în stâncă: era o peşteră asemănătoare cu cea în care, după tradiţia iconografică, fusese născut Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Acolo I-au spălat trupul vlăguit de sânge şi scuipat, L-au uns cu mir scump, apoi L-au înfăşurat într-un giulgiu de pânză. Graba lor şi, în mod semnificativ, imposibilitatea de a săvârşi întregul ritual de înmormântare, care mai includea o a doua ungere şi îmbrăcarea celui mort în veşminte bune, se datora faptului că „se lumina spre sâmbătă“ şi nici un iudeu credincios nu avea voie să se ocupe de aceasta. „Iar sâmbătă s-au odihnit, după Lege“ (Lc. 23, 56)

Mărturia fără cuvinte a Giulgiului

Dacă este adevărat, după cum afirmă mulţi, că renumitul Giulgiu de la Torino este, în mod real, veşmântul de pânză bună în care Iisus a fost îngropat, atunci el reprezintă într-adevăr „icoana icoanelor“, suprema imagine sacră, „nefăcută de mâini omeneşti“. Pe acest giulgiu este imprimată (ca într-un negativ fotografic) imaginea unui evreu răstignit în mod cert în secolul I d. Hr. Numeroase lucrări şi articole dau detalii care susţin teza autenticităţii sale. Pentru noi este interesant să menţionăm doar două elemente care au influenţă asupra unei posibile legături între Giulgiul de la Torino şi icoana femeilor mironosiţe.

În primul rând, ar trebui să amintim că trupul care a fost acoperit cu giulgiul a fost îngropat în grabă, la puţin timp după răstignire, într-o vineri după-amiază. Acesta era singurul moment al săptămânii care ar fi permis o ungere corespunzătoare şi îmbrăcare a omului ce murise. (Calitatea deosebită a pânzei vorbeşte de la sine despre faptul că cei care au început ritualul nu l-ar fi lăsat neterminat pentru un alt motiv decât cel al respectării Sabatului). Şi este la fel de clar că giulgiul a fost luat de pe trup înainte de dimineaţa duminicii imediat următoare, când prietenii celui mort ar fi finalizat în mod cert ceremonialul înmormântării, după tradiţia iudaică (aşa cum plănuiseră să facă femeile mironosiţe).

Al doilea şi cel mai semnificativ element este faptul că aspectul giulgiului sugerează că nu ar fi putut fi îndepărtat de pe corp prin mijloace obişnuite. În timp ce chipul de pe giulgiu este ca un negativ fotografic, semnele curgerii sângelui sunt ca un pozitiv. Sângele scurs din răni (care corespund exact cu rănile menţionate de Evanghelist) au penetrat pânza şi s-au uscat pe ea, făcând ca materialul să se prindă de corp. Este uimitor că aceste picături de sânge sunt intacte, nearătând vreun semn de crăpare sau altă distrugere care ar fi avut, fără îndoială, loc dacă giulgiul ar fi fost tras de pe răni.

Dovada este circumstanţială, şi teoria despre autenticitatea giulgiului sfidează dovezile ştiinţifice. Evidenţa arată clar că circumstanţele în care trupul a fost înmormântat sunt identice cu cele de la înmormântarea lui Iisus şi, mai presus de orice, faptul că giulgiul nu a fost îndepărtat de pe corp, ci trupul „a dispărut“ sau „s-a de-materializat“, lăsând giulgiul în mormânt, aşa cum este descris evenimentul în Evanghelia după Ioan (20, 6): „Simon Petru... a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos... iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc“.

Dialog despre Înviere

Icoana numită „Femeile purtătoare de mir“ este de fapt o icoană a Sfântului Giulgiu. Giulgiul în sine formează centrul conceptual al imaginii. În stânga stau femeile mute de mirare, privind către mesajul tăcut, dar elocvent, al pânzei goale, care era încă înfăşurată, ca şi când ar fi acoperit un trup, având încă forma corpului pe care îl înfăşurase cu câteva ore înainte. Era „dis-de-dimineaţă“. Femeile se întorc la mormânt dis-de-dimineaţă şi găsesc piatra dată la o parte nu pentru a permite să fie luat trupul, ci pentru ca să se poată revela Învierea Sa. Giulgiul gol anunţă o nouă zi, „zorile celei de a opta zi“, în care lucrarea răscumpărării este desăvârşită.

Îngerul confirmă femeilor minunea pe care o percep ochii lor, dar pe care mintea lor refuză să o accepte. „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? nu este aici, ci S-a sculat. Dar mergeţi şi spuneţi... Vestiţi ucenicilor Lui şi lumii întregi că mormântul este gol. Vestiţi că adâncul a renunţat la morţii săi nu pentru a-i chema din nou, aşa cum va fi chemat Lazăr, ci pentru a-i preda unei puteri şi unei autorităţi mai mari, cărora moartea nu li se poate împotrivi în nici un fel.“

Glasuri îngereşti au vestit naşterea lui Emanuel şi tot îngerii vestesc că Hristos a înviat. Aceasta nu este o tradiţie omenească, o invenţie ticluită de ucenicii deziluzionaţi sau o proiecţie fictivă a unei dorinţe. Nu este nici o înşelătorie, care să mascheze furtul în secret al trupului lui Iisus, într-un efort disperat de a simula împlinirea profeţiilor Lui, că „după trei zile, Fiul Omului va învia“. Aceasta este o mărturie dumnezeiască adusă adevărului. Mesajul îngerului este kerygma fundamentală a credinţei creştine: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui...“. (Texte selectate din John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999).