Mirabila plăsmuire a Schitului Darvari

Într-un megalopolis, cum e Bucureştiul zilelor noastre, se ivesc neaşteptat, ici, colo, rezervaţii îngereşti. Când le descoperi simţi dintr-odată dulceaţa tihnei.

Călăuzit cu blândeţe şi vorbă bună de părintele stareţ Ghelasie Iorga, mi s-a dăruit treptat, treptat, în scurta trecere pe la Darvari, imaginea plenitudinii şi rostuirii cu tâlc a acestui univers unic, măreţ nu prin proporţii, ce-s concordante cu spiritul bătrân românesc, ci prin minunăţia frumuseţii neasemuite.

Schitul Darvari din inima unui Bucureşti trepidant şi nevrotic e spaţiul mitic unde eternitatea sufletului nostru s-a păstrat intactă în forma sa desăvârşită. E de-a dreptul miraculos cum, doar trecând din strada bântuită de vijelia maşinismului într-o ogradă proteguită de un gard înalt de zid, te trezeşti ca într-un basm în alt timp şi în altă stare şi ca prin farmec uiţi cât ai bate din palme de schizofrenica zbatere a oraşului tentacular de alături. Începi cu iuţeală aici, unde totul e croit la o altă scară, una parcă ireală, să scobori spre adâncimile fiinţiale. Şi devine palpabilă, graţie forţei sugestiei respirând din fiecare por al acestei divine alcătuiri, întâlnirea cu ceea ce este veşnic şi suitor la ceruri. E ceea ce simţi poposind la Schitul Darvari, ctitoria căminarului Mihalache Darvari de la 1834, concepută de întemeietorul său ca un sălaş sihastru într-un Bucureşti ce abia se înscrisese pe calea urbanizării şi occidentalizării. Ctitorul voise să creeze o oază de linişte în cetatea ce i se părea din ce în ce mai agitată. Se poate crede că gândul său bătuse chiar mai departe, întrezărind că ceea ce avea să urmeze în viaţa capitalei valahe va face de şi mai mare trebuinţă un cuib al liniştii ca acesta, unde omul să se regăsească mai lesne pe sine. Bisericuţa pe care a ridicat-o boierul a fost din lemn. S-a construit pe un teren cumpărat de la proprietarii Bisericii Icoana. Sfântul locaş forma împreună cu lanţul chiliilor tot din lemn, ca nişte case ţărăneşti cu ceardac, toposul unui schit umil din pierdute depărtări silvestre carpatine. Domnea în cuprinsul chinoviei atmosfera de evlavie a sihăstriilor cele de demult ale călugărilor valahi şi aceasta s-a impregnat ca un sigiliu în existenţa Schitului Darvari odată cu începuturile vieţii monahale în 1835, când Mihalache Darvari a adus aici 12 călugăriţe de la Pasărea şi Ciorogârla, temeinicind viaţă de mănăstire. Acea amprentă inconfundabilă de atunci s-a perpetuat de-a lungul vremii, deşi împrejurările n-au fost tot timpul prielnice. Dimpotrivă, multe au fost încercările de a şterge acest semn al sfinţeniei. Cu toate că s-au succedat în valuri, de la desfiinţarea schitului în 1864 prin secularizare, la suprimarea din 1959 de regimul comunist, tentativele au eşuat, pentru că se vede că locul fusese însemnat cu putere dumnezeiască să dăinuie aşa cum l-au sortit părinţii săi şi să fie chip pe pământ al frumuseţii cereşti. Locaşul s-a plămădit ca veşnic izvor de înfruptare duhovnicească şi bucurie sufletească. Intrat aici, ţi se deschid minunat porţile Împărăţiei cereşti. Te îmbrăţişează pe nesimţite emoţia şi te cuprinde din frunte până-n tălpi îndumnezeirea. Eşti ca sub putere de vrajă, cum atât de subtil remarca în „Jurnalul fericirii” Nicolae Steinhardt, notând tulburat că locul acesta „nu poate să nu te atragă prin graţia, micimea şi liniştea tupilată”.

Datul şi darul au fost duse mai departe şi grijite cu sfinţenie de urmaşi, cei mereu animaţi de dorinţa de a conserva comoara şi chiar a-i spori luminile şi strălucirea diamantină. Au adăugat în ani câte ceva, dar nu s-au abătut defel de la menirea sortită de ctitori sfântului aşezământ. Reconstrucţia din 1933-1934, deşi a fost radicală, a perpetuat prin proporţii şi expresie marca cea veche de plămadă miniaturală, măreaţă tocmai prin neperechea volumetrie de capodoperă a unui mod original de a vedea frumosul. Atunci, în acel moment de refacere dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost înălţată din temelii de arhitectul Gheorghe Simota o biserică din piatră, cu o siluetă ce se distingea prin eleganţa şi supleţea liniei, una ce fructifica pur şi nobil atributele stilului brâncovenesc şi postbrâncovenesc. Pereţii au fost zugrăviţi cu o pictură neobizantină, semnată de pictorul Iosif Kerber, de o somptuozitate ce amintea de rafinamentul tapiseriilor putnene şi de cromatica fâneţelor înflorate din frescele de la Durău ale lui Nicolae Tonitza. Chiliile înnoite tot la acea vreme au îmbrăcat, la rându-le, veşmânt sihastru de bătrân şi tihnit arhondaric de odinioară. Restaurările petrecute după 1989, când Schitul Darvari s-a reîntors la rosturile lui, redevenind aşezare monahală, lucrările săvârşite de părintele Sofian Boghiu, de stareţii Ambrozie Meleacă, Ghervasie Mânzicu, Teofil Anăstăsoaie, au redat chinoviei înfăţişarea originară, venind cu adaosuri de valori patrimoniale, integrate însă în tiparul şi ambianţa cea veche.

Atmosfera de sihăstrie din vremuri trecute, de loc fermecat, unde vieţuiesc tihna, ruga şi lucrarea, dăinuie neatinsă ca întotdeauna de când există Schitul Darvari. E atât de pregnantă că însuşi cel care ajunge aici se transformă instantaneu, ia chipul omului care are dintr-odată înaintea lui o minunăţie ce nu şi-ar fi închipuit că se găseşte pe lumea asta.

Șapte monahi se nevoiesc la Schitul Darvari pe ogorul veşniciei. Rodul trudei lor, dăruită cu generozitate semenilor, este acest colţ de rai dintr-o pierdută gură de rai, cum se arată a fi Bucu­reştiul zilelor de azi. Călugării împlinesc pravila cea din vechime a vieţii călugăreşti şi însufleţesc cu trăirile lor zidirile, scăldându-le în lumina în stare a le dezvălui caratele de frumuseţe fără de preţ. Misterul mistic se întrupează la Schitul Darvari cu gingăşia firului de iarbă, cel ce iese sfios primăvara din humă şi râde tandru la soare. Aici vorba are dulceaţa şi catifelarea şoaptei, dar răsună în făptură cu bătaie de clopot cu glas argintat. Merită din plin recunoştinţă cei care au făurit această comoară şi au purtat-o neatinsă în duh pe firul timpului. Schitul Darvari este acea mirabilă plăsmuire de care avem nevoie într-o lume atât de zbuciumată şi tot mai mult înstrăinată de cele ale firii.