Mircea Motrici sau lumina din sufletul jurnalistului

Omul cu suflet curat le vede pe toate în lumină. Întotdeauna îl vei auzi vorbind de bine, căutând numai ce este bun și folositor pentru el. Marele Vasile, Sfântul Arhiepiscop al Cezareii Capadociei, îi îndemna pe credincioșii săi să fie ca albinele care merg în diferite locuri, chiar și în cele necurate, dar adună numai nectarul florilor și cât este de plăcută mierea pe care o așază în locașurile de ceară din lăuntrul stupului.

Un om cu suflet mare

Mircea Motrici (foto), scriitorul, editorul, jurnalistul a fost un om cu suflet mare. A călătorit în toată lumea, de la Athos până în Japonia și adeseori în Bucovina de dincolo, sfâșiată. În fiecare loc, i-a rămas o parte din sufletul lui mare. A întâlnit peste tot oameni mulți, a bătut în porțile caselor oamenilor simpli ca și a celor mari. A căutat peste tot lumina, s-a ferit de întuneric și de ură. Și asta pentru că avea sufletul curat și sufletul luminat. A căutat comuniunea și a stat departe de mizeriile vieții cotidiene.

Într-o zi viața lui s-a schimbat și s-a apropiat mult de Cuvântul Evangheliei și de tradiția Bisericii. A găsit în mănăstirile moldave o parte din taina voievozilor și a auzit foșnetul paginilor de cronică alcătuite cu trudă de monahi și cronicari, cu veacuri în urmă. A aprins lumina în sfeșnic și a început să citească. A găsit acolo, în comorile tăinuite, cuvinte negrăite, aidoma Evanghelistului Ioan când s-a rezemat pe pieptul Învățătorului.

N-a putut uita apoi glasul Păstorului celui Bun și a răspuns întotdeauna chemării Lui. O frământare interioară permanentă l-a mistuit. Drumurile lui duceau către mănăstiri ca să-L întâlnească pe Stăpânul Veacurilor. Cu capul plecat, așezat într-o strană, în locurile umblate altădată de voievozi, boieri și domnițe, Mircea Motrici se pregătea în rugăciune pentru realizarea unui interviu ori a unei relatări. Înainte ca Biserica să aibă postul ei de Radio, Mircea Motrici se comporta ca un „slujitor al Bisericii” în nenumăratele sale corespondențe la Radio România. A fost aceasta o slujire aparte, un apostolat, o lecție de jurnalism care zidește, care înalță, care aduce bucurie în suflet.

După audiția unei astfel de corespondențe, erai mândru că ești român, că acest popor, de atâtea ori îngenuncheat și înviat, are o asemenea istorie zidită în piatră de străluciții domnitori ai acestui pământ. Vocea sa inconfundabilă intra în casele românilor și aducea speranță mai ales dincolo de granițe, unde toți îl considerau Prieten și Frate și-l primeau la sărbătorile lor ca pe prinț venit la ei cu gânduri bune.

„7 zile în Athos”

Pe Mircea Motrici l-am cunoscut personal în 1996. Venise cu un părinte sucevean la pomenirea bunicii mele, la Rădășeni. Era iarnă. A asistat la slujbă și apoi a rămas la praznic. Comunica foarte ușor cu ceilalți, avea vocația prieteniei. Ne-am întâlnit după acel moment adeseori. Îmi telefona și-mi punea felurite întrebări. Avea mari bucurii când descoperea un lucru nou, o însemnare inedită, un manuscris uitat sau vreo fotografie îngălbenită. Imediat încropea un reportaj, o corespondență, ca să-i facă și pe alții părtași evenimentului respectiv. Păstrez de la el, cu dedicație, toate cărțile pe care le-a editat în ultimii ani.

Probabil cea mai mare bucurie a ultimilor ani ai vieții sale a fost călătoria la Muntele Athos. În cetatea monahismului, între muntele de piatră și Cer, Mircea Motrici, prințul bucovinean, s-a cuminecat cu frumusețile netrecătoare ale Ortodoxiei. Spunea că ceva din Cer a coborât și „s-a înțepenit” în locul acela. În urma pelerinajului s-a plăsmuit cea mai cunoscută carte a sa „7 zile în Athos”. O carte scrisă mai întâi în inimă, în care cititorul va întâlni sensibilitatea și trăirile profunde ale scriitorului ce scrie iscusit.

Călătoria la Athos revenea mereu pe buzele lui Mircea Motrici. Vorbea două ceasuri la rând, fără oprire, despre acest loc și despre tainele lui, despre călugării români, despre smeritele altare românești, împuținate și întreținute cu jertfă. Dorea mereu să revină acolo într-o zi. Când cineva călătorea către Athos, îndată întreba ce mai e nou, cum se nevoiesc părinții români și ce-au mai înnoit în chiliile lor. Cum vă spuneam, o parte din sufletul lui a rămas acolo.

Prieten credincios al Bisericii

Mircea Motrici a scos din uitare numele unui mare monah, arhimandritul Dionisie Udișteanu, cu metania la Mănăstirea Secu, pământean și rudenie de-a sa, născut la Știrbăț, în comuna Udești. Într-o colecție de Restituiri, a început tipărirea operei puțin cunoscute a arhimandritului Dionisie, publicând în premieră „O viață ca oricare alta”, cu amănunte din amărăciunile unei existențe zbuciumate prin care a trecut părintele Dionisie. A reeditat o parte din cărțile apărute în anii ’30 ’40, publicând până acum opt volume și având pregătite încă pe atâtea pentru a le încredința tiparului. Lucra până noaptea târziu printre manuscrise, le cerceta și afla lucruri de care nu știa nimeni. A descoperit o parte din opera arhimandritului Dionisie Udișteanu, care era împrăștiată pe la rudenii, unii dintre ei neștiind ce comoară se află în prejma lor. A adunat scrisori răvășite în toate părțile, le-a ordonat și le-a tipărit. Încă mai căuta mărturii despre arhimandritul Dionisie Udișteanu la cei care l-au cunoscut. Avea zeci, ori poate sute de casete cu înregistrări, sute de pagini cu însemnări, ca nu cumva să se piardă ceva. Așa l-a găsit boala necruțătare. Muncea din greu ca să mai pregătească o carte și încă una, până la capăt. A luptat mult, n-a vrut să se dea bătut. L-am vizitat de câteva ori la patul de suferință din Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași. A avut mult curaj, își făcea încă planuri. Avea și mâhniri, pentru că era un om sensibil. Într-o zi, mia spus la spital: „Părinte, slujitorii Bisericii nu m-au părăsit. Au rămas lângă mine până la capăt. S-au comportat ca niște prieteni adevărați.” Pentru că nu avea frați, a căutat săși facă câțiva prieteni. Aceștia i-au fost alături în marea suferință prin care a trecut până la Înălțare. Soția sa, Rozalia, duhovnicul și omul de suflet, Arhimandritul Melchisedec Velnic, domnul Gheorghe David, prietenul adevărat și binefăcătorul său, dr. Valeriu Gavrilovici și alții împreună cu ei.

Mircea Motrici, scriitorul, jurnalistul, editorul, prietenul credincios al Bisericii și prietenul oamenilor, a călătorit, în ajunul praznicului Înălțării (2007), către lumina cea neînserată a Împărăției Cerurilor, lăsând în urmă multe proiecte neîmplinite, cărți care așteptau încă îngrijirea editorului și, în mod deosebit, dăruirea rar întâlnită a unui om adevărat.

Vă mulțumesc, domnule Motrici, pentru iubirea arătată față de mănăstiri și față de slujitorii lor.

Să vă fie răsplătite strădaniile cu neveștejita cunună a măririi.

*  Arhim. Timotei Aioanei este exarh cultural  al Arhiepiscopiei  Iașilor