Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Miros de primăvară
Era într-o sâmbătă de primăvară. Mama scosese albia în curte, ca să-l spele pe tata pe cap. După tata, veneam la rând eu. După mine, dudul din fundul grădinii. După dud, berzele din cuibul de peste drum. După berze, seara aceea de primăvară, ce semăna cu una dintre basmalele colorate ale mamei. O vedeam fluturând pe sârma unde punea mama rufele la uscat. De aceea erau atât de curate zilele noastre. Și de aceea miroseau ele atât de frumos.
Nu datorită săpunului, ci a mâinilor care-l făcuseră. Miroseau și primăvara și săpunul a mâinile mamei. Tot a ele mirosea și părul meu.
Zilei de sâmbătă îi venea și ei rândul la spălat. Dar mai la urmă, nu la urmă de tot, căci atunci era, în fine, rândul mamei. Așa se punea ea, ultima, mereu ultima, când putea să fie prima.
Se întâmpla uneori ca mirosul primăverii să fie pe sfârșite, întrucât se pregătea să-nceapă vara, dar părul mamei mirosea a toată primăvara care fusese. Fiindcă mâinile ei miroseau, indiferent de anotimp, a zbor de berze și livezi înflorite tot timpul.
Câteodată, berzele greșeau drumul venind la basmaua de pe sârmă ca la cuib. Acolo și-au și crescut într-un an puii. Să fi știut ce urmează să se întâmple nu le-aș fi lăsat.
În toamnă, când au pornit spre țările calde, am văzut cum ziua aceea de sâmbătă, căci într-o sâmbătă era, pe care mama abia o pusese la uscat, am văzut-o, ziceam, ridicându-se în aer și pornind după berzele ce tocmai plecaseră.
Flutura părul mamei, alb de la săpunul cu care se spăla, pe deasupra satului, dar ea nu știa nimic. Și nici nu auzea când eu îi strigam întruna de jos: Puneți basma pe cap. Și vin-o înapoi!
Mâinile mamei se îndepărtau tot mai mult. Și odată cu ele se îndepărta și mirosul de primăvară al părului ei!
.jpg)
