Misionara de dincolo de Ocean: Monahia Benedicta Braga

Dacă Mănăstirea Văratec ar alcătui într-o zi un Pateric al ei, va avea zeci ori chiar sute de călugăriţe pe care va trebui să le amintească în paginile acestui op. Printre acestea, chipul şi pilda maicii Benedicta Braga vor sta la loc de cinste.

Înainte de a o cunoaşte şi de-a afla mai multe despre cuvioşia sa, m-am trezit în anul 1993 cu un frumos şi preţios dar făcut de ea, prin „mijlocirea” iubitei sale nepoate Zica (dr. Zenovia Preda), revenită atunci dintr-o lungă călătorie pe continentul nord american. Era un veşmânt splendid, cusut de maica Benedicta, în chilia ei românească aflată departe de ţară, dincolo de Ocean. Veşmântul de mătase naturală, strălucitor ca de Înviere, l-am purtat în ziua hirotoniei întru ieromonah a nevrednicei mele persoane. Mâhnit pentru despărţirea de slujirea diaconească pe care o făceam cu atâta drag, n-am apucat să mă mândresc cu un asemenea veşmânt pentru care maica Benedicta plătise mai mult de o mie de dolari. Am de atunci datoria să o pomenesc împreună cu pomelnicul pe care mi l-a adus doctoriţa cea fără de arginţi, Zenovia Preda.

O călugăriţă cu chipul senin

După nouă ani de la primirea veşmintelor trimise de ea, am întâlnit-o, într-o zi de toamnă târzie, la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, cale de două ceasuri de Detroit, SUA. O călugăriţă cu chipul senin, plină de bucurie pentru întâlnirea noastră, a celor din ţară. Aşa a fost întreaga ei viaţă. Dăruire pentru alţii şi bucurii făcute altora. Poate că adeseori a uitat de sine, lucrând pentru semenii ei. A fost o prinţesă, fără să fie din stirpe nobilă şi o călugăriţă de vocaţie fără să trâmbiţeze acest lucru.

Monahia Benedicta s-a născut lângă vestita Mănăstire Căpriana, la 9 martie 1919, în satul Condriţa, care avea şi el o mănăstire cu aproape 100 de călugări, din părinţii Cozma şi Maria Magdalena. La numai şase ani, copila Versavia, cum se numea din botez, a venit la Mănăstirea Văratec. Când a început să priceapă lucrurile s-a trezit în mănăstire, înconjurată de sute de călugăriţe de la care a învăţat, după cum a putut, lucruri folositoare pentru sufletul ei. Tot din mănăstire a urmat şcoala primară şi apoi un liceu particular în Piatra Neamţ, terminat la „Oltea Doamna” în Iaşi. A absolvit apoi cursurile Conservatorului şi Facultatea de Ştiinţe (care avea în componenţă, pe lângă Ştiinţele naturale, Fizica şi Chimia). În fiecare zi trecea pe la Catedrala mitropolitană, închinându-se cu evlavie la moaştele Sfintei Parascheva, iar la Mănăstirea Golia cânta în duminici şi sărbători pentru a se putea întreţine. La Catedrală, fratele ei, Roman Braga, câţiva ani mai târziu, funcţiona ca ierodiacon în vremea mitopolitului Sebastian Rusan. După terminarea studiilor, monahia Benedicta a devenit directoarea Şcolii monahale din Văratec şi un foarte bun ghid care împletea istoria mănăstirii cu spiritualitatea filocalică, ea însăşi fiind împlinitoare a pravilei şi următoare a Cărării către Împărăţie.

Călugăriţă în lume

Timpul marilor bucurii n-a durat prea mult. În anul 1959, decretul comunist abuziv 410 o alunga din mănăstire, aşa cum a alungat sute şi chiar mii de călugări, departe în lumea largă. A muncit din greu, cu braţele, pentru a avea pe masă o bucată de pâine. Fratele ei, ierodiaconul Roman Braga, a cunoscut în perioada aceea asprimea închisorilor comuniste şi apoi paharul amar al exilului. Maica Benedicta nu s-a descurajat. Împreună cu o altă călugăriţă, Apolinaria, rămasă alături ca într-o mică obşte şi dincolo de zidurile mănăstirii, într-un sat din apropiere, la Crăcăoani, au strâns câţiva bănuţi şi au cumpărat o casă pe culmea satului Văratec, de la fiul actriţei Lucia Sturdza Bulandra. Din locul acela vedeau mănăstirea şi ascultau cântecul toacei şi al clopotelor. Excluse în mod formal din obşte, ele nu s-au abătut cu nimic de la rigorile vieţii îngereşti pe care o duceau din fragedă copilărie. Şi furtuna a trecut. Primită din nou în mănăstirea sa, monahia Benedicta împreună cu maica Apolinaria, care i-a fost aproape, au învăţat din paginile Scripturii cât de mare este fapta primirii de străini. Neştiind pe cine primeşte, Avraam i-a ospătat pe îngeri şi mare s-a chemat el înaintea lui Dumnezeu, cel în Treime arătat la stejarul de la Mamvri.

Bun prieten şi sfătuitor

Muzicieni, scriitori, pictori, profesori universitari, medici găseau la casa maicii Benedicta uşa deschisă. Discuţii adânci, pline de cuvântul Scripturilor, făceau din locul acela o Universitate sau Academie de vară. Maica Benedicta a făcut o astfel de misiune. Ea era sufletul acestor întâlniri. Era o gazdă primitoare şi bună. Era un om de omenie. Un om care a trăit pentru alţii. Un prieten şi un sfătuitor.

Principesa Ileana a României, devenită în anii ’60 monahia Alexandra, s-a adresat, prin 1975-1976, patriarhului Justinian Marina pentru a-i trimite câteva călugăriţe din România în vederea organizării unei mănăstiri româneşti în America.

Delegaţia care a plecat din România către SUA în frunte cu monahia Benedicta Braga, cea care avea să devină stareţă şi ctitor al unei mănăstiri româneşti în America, a avut binecuvântarea patriarhului în ultimii săi ani de viaţă. A continuat alături de principesa Ileana – monahia Alexandra misiunea de a descoperi altora calea către Împărăţie. Sute de americani l-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au convertit la Ortodoxie datorită monahiei Benedicta. Ea a păstrat rânduiala Mănăstirii Văratec, cu slujbe, cântări şi primirea de străini. Până şi hramul mănăstirii a rămas acelaşi – „ Adormirea”, ca la Văratecul inimii ei. Gândurile şi sufletul ei reveneau mereu la metanie, unde venise când avea numai şase ani.

Monahia Benedicta a fost, poate, cea mai înţeleaptă şi evlavioasă călugăriţă a Văratecului din veacul XX. A fost greu încercată, umilită, trimisă departe de locul pe care l-a iubit atât de mult şi pentru care şi-a închinat întreaga viaţă.

Într-o poiană străjuită de tot felul de arbori, ca în pădurile Neamţului, monahia Benedicta, misionara neobosită a Bisericii Ortodoxe Române, aşteaptă din anul 2005 ziua cea mare a Învierii şi răsplata pentru multa-i osteneală. Sufletul ei rămâne legat de Văratec, mănăstirea ocrotită din Ceruri de atâţia îngeri şi de rugăciunile neadormite strânse din veac în cupa de aur dusă înaintea Ziditorului a toate.

*  Arhim.  Timotei  Aioanei este  exarhcultural al Arhiepiscopiei Iaşilor