Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Mișu

Mișu

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 21 Aug, 2020

Și-a păstrat mintea de copil. Poate că și sufletul. Toți oamenii din satul meu îi spun Mișu. Dar pe el îl cheamă Marin. Marin Cristea. A crescut, așa târziu la minte cum e, trei copii, făcuți cu o femeie pe potriva minții lui. Locuiesc într-o casă din celălalt capăt al satului, dar îl văd deseori pe Mișu trecând prin dreptul casei mele, așa cum l-am văzut cu câteva zile în urmă, când afară erau 38 de grade și el era cu pieptarul pe el. Leana lui Țeapă, vecina de peste drum, n-a scăpat ocazia să-l întrebe: Ți-e frig, Mișule? Rămăsei așa de dimineață, i-a răspuns Mișu, fără să se supere. M-am supărat eu, în schimb. Nu pentru ce l-a întrebat Leana, ci ­fiindcă am băgat de seamă că timpul își pusese mintea și cu el, îmbătrânindu-l. Știam că li se întâmplă tuturor, dar mă gândeam că oamenii de felul lui ar merita totuși să fie iertați.

Dar nu bătrânețea, ci sărăcia este lucrul de pe urma căruia are Mișu cel mai mult de pătimit. Iar sărăcia nu se datorează îmbătrânirii, ci faptului că, îmbătrânind, Mișu, deși a muncit încă de la vârsta de 12 ani la colectiv, n-a primit nici un fel de pensie. A avut și carte de muncă, doar că în ea scrie, la anul nașterii, 1951, în loc de 1952, iar câteva ștampile n-au fost puse chiar unde trebuie. Funcțio­narul care a pus ștampila trăiește și a depus mărturie în fața in­stanței că el a făcut greșelile cu pricina și că Marin Cristea, adică Mișu, a lucrat mai bine de 20 de ani, zi de zi, la colectiv, cuve­nin­du-i-se pentru asta o pensie. Doar că Mișu a ajuns la vârsta de aproape 70 de ani și nu primește nimic. Dar nu se plânge. Nici el, nici nevastă-sa.

Trăiesc așa cum pot, văzându-și de viața lor, ce seamănă, mai mult decât viața altora, cu copilăria.

Prima instanță i-a dat dreptate lui Mișu. Dar Casa de Pensii Teleorman n-a vrut să se lase convinsă că Marin Cristea din 1952 e același om cu Marin Cristea din 1951, născuți, amândoi, în aceeași lună și aceeași zi, în aceeași localitate și din aceiași părinți, astfel că s-a ajuns la Curtea de Apel București, care se va pronunța și ea curând. Vreau să cred că în favoarea lui Mișu, adică a adevărului, așa cum susțin toți cei din Siliștea-Vitănești care știu cum s-au petrecut lucrurile. 

În vremea asta, sărăcia lui Mișu devine și mai lucie. Mișu nu știe să mintă. N-a știut niciodată. Crede, cu mintea lui abia dată în pârgă, în dreptatea statului. Se bucură când își vede cele două fete plecate la București și râde. Câteodată chiar de arșița de afară, umblând pe la nămiezi îmbrăcat în pieptar. Cel mai adesea, de drag că e și el un om ca toți oamenii, ceea ce pe mine, unul, mă face să cred că inima lui știe totuși să plângă. Dar o face numai în secret.