Mitropolitul Pavlos de la Drama, păstrător al tradiţiilor Pontului

În apropiere de Trapezunt, în Pontul Asiei Mici, există de aproape 1.650 de ani o preafrumoasă şi istorică mănăstire închinată "Celei mai înalte decât Cerurile şi mai curate decât strălucirile soarelui". Agăţată aidoma unui cuib de vulturi printre stâncile şi prăpăstiile Muntelui Mela, la peste 1.000 metri altitudine, mănăstirea a fost ctitorită la sfârşitul veacului al IV-lea, în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare (375 - 395) de către monahii Barnaba şi Sofronie, care au primit printr-un semn minunat poruncă de la Împărăteasa îngerilor să-i zidească o mănăstire lângă peştera unde vor găsi sfânta ei icoană. După o lungă călătorie din Attica spre Teba, Meteora, Muntele Athos şi Constantinopol, au ajuns în Pont unde Cea îmbrăcată în lumină le-a arătat locul rânduit pentru sfânta zidire. Multe minuni, Partenofanii şi daruri nesfârşite de la împăraţi bizantini şi chiar de la sultani (după 1453) au transformat mănăstirea într-unul din cele mai importante locuri de pelerinaj din lumea cunoscută atunci.

Pe lângă icoana Celei Preacurate aflată în peştera Muntelui Mela, lăcaşul a primit de la împăratul bizantin Manuel Comnenul un fragment din Cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemn al Sfintei Cruci a Mântuitorului Hristos. Când unul dintre sultani a încercat s-o distrugă, o paralizie l-a doborât la pământ şi nu s-a vindecat până când, sfătuit de un vizir, i-a cerut iertare Maicii Domnului. La marile sărbători ale Preacuratei Fecioare, mii de pelerini îşi îndreptau paşii către această mănăstire, priveghind şi rugându-se într-unul dintre cele mai pitoreşti locuri ale Pontului, pe care l-a ales în mod special Cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii.

În anul 1922, într-un moment greu pentru populaţia elină din Pontul Asiei, mănăstirea a fost închisă, iar grecii au plecat departe de aceste locuri încărcate de istorie şi sfinţenie. Au luat cu sine cele mai preţioase relicve păstrate în mănăstire şi au dus mai departe tradiţia şi spiritul ei. Grecii din Pont s-au răspândit în diferite zone ale lumii, din America până în îndepărtata Australie, dar mai ales în bătrâna Eladă, purtând cu ei cântecele, istoria şi frumuseţile acestei provincii. Uniţi în cuget şi animaţi de neuitatele fapte ale strămoşilor lor, ponţii s-au organizat în diferite asociaţii şi fundaţii care au încercat să continue, unde s-au aflat ei, tradiţia locului de obârşie. Aşa a luat fiinţă, în apropierea Muntelui Vermion, în Grecia de Nord, lângă oraşul Naousa din Mitropolia de Veria, noua Mănăstire Panaghia Soumela, construită începând cu anul 1950.

Am avut bucuria s-o vizitez de câteva ori, o dată în august 2005, însoţindu-i pe Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei, Daniel, şi pe Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului mai mult de un milion de pelerini au venit către reînviata mănăstire, alături de slujitori importanţi ai Bisericii şi naţiunii greceşti. Stareţul mănăstirii era atunci inimosul arhimandrit Pavlos. Îl cunoscusem cu un an înainte, în timpul pelerinajului pe care-l făcuse la Iaşi cu prilejul sărbătorii Cuvioasei şi mult milostivei Parascheva. Împreună cu Mitropolitul de Veria, Panteleimon, aduseseră un fragment din Lemnul Sfintei Cruci păstrat în această mănăstire. În august 2005 m-a impresionat primirea rezervată delegaţiei Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, ospitalitatea, francheţea şi voioşia stareţului, buna organizare şi anvergura evenimentelor care aveau în centrul lor tocmai tradiţia pontiană de care am amintit. Am vizitat atunci, pe lângă Mitropolia de Veria, Naousa şi Kampanias, mitropoliile de Stagon şi Meteora, Grevena, Siatistis, Casandrias şi Castorias. Arhimandritul Pavlos, ponticul cu obârşia din apropierea istoricei Mănăstiri Panaghia Soumela, era un străjer care-şi pusese sufletul întru amintirea acestui loc important din istoria Ortodoxiei, a monahismului şi a Greciei în special.

La scurt timp după aceea, când mă întorceam dintr-un pelerinaj la Muntele Athos, nu l-am mai întâlnit la Panaghia Soumela pe iubitorul de străini, arhimandritul Pavlos.

Dumnezeu şi Biserica l-au chemat la o altă slujire, fiind ales Mitropolit de Drama, în Grecia de Nord, ca o răsplată a strădaniilor sale depuse ca stareţ mai întâi în Mănăstirea Sfântului Antonie şi apoi la Panaghia Soumela (1988-2005).

Spiritul său mărturisitor, următor martirilor din Pont, s-a întâlnit peste timp la Drama cu un alt strălucit slujitor al Bisericii, Mitropolitul Hrisostom Kalafatis, care a păstorit credincioşii acestei mitropolii în perioada 1902-1910. La hirotonia sa întru arhiereu spunea: "Caut o Cruce Mare, pe care să-mi răstignesc poftele şi nu am nimic altceva al meu să dăruiesc pentru salvarea patriei noastre iubite decât sângele meu. Aşa înţeleg viaţa mea şi arhipăstorirea... şi mitra, pe care mâinile voastre sfinţite au pus-o pe capul meu, fie să nu piardă niciodată strălucirea sa şi să se preschimbe în cununa de spini a martiriului unui ierarh..." A murit în anul 1922 ca nou mucenic în Smirna, chiar în locul unde Sfântul Policarp, primul episcop al Smirnei, şi-a dat viaţa pentru Hristos.

Un alt ierarh de la Drama, înaintaş întru păstorire Mitropolitului Pavlos, cu numele său Dionisios, spunea atunci când a fost întrebat unde păstoreşte: "Eu sunt mitropolitul întregii lumi, pentru că astăzi lumea toată este o... dramă..." În perioada de când a fost întronizat Mitropolit la Drama, aproape de insulele Thasos şi Samotracia, cu mare rezonanţă în istoria creştinismului, Mitropolitul Pavlos şi-a împlinit cu dăruire slujba de Apostol. În mijlocul oamenilor şi al preoţilor, cu zel misionar şi înţelepciune, tânărul mitropolit n-a aflat odihnă în lucrarea sa pusă în slujba Mântuitorului Iisus Hristos, mai-marele arhiereilor.

Mai mult însă decât orice, adevărata sa iubire rămâne Mănăstirea Panaghia Soumela, cea nouă, construită în proximitatea Naousiei, dar mai ales istorica chinovie din Pontul Asiei Mici, îndurerată şi părăsită de vitregiile vremurilor.

În anul 2010, după 88 de ani de izolare şi umilire, lacrimile Preacuratei au încetat să mai curgă în icoana de pe Muntele Mela. După trecerea unui veac zbuciumat, Patriarhul Ecumenic înconjurat de arhierei, preoţi, diaconi şi oameni mulţi, cât au încăput în curtea vechii mănăstiri, s-au rugat la Sfânta Liturghie în ziua Adormirii Maicii Domnului.

Şi Mitropolitul Pavlos a avut atunci lacrimi... de bucurie. În faţa Patriarhului Ecumenic şi a nenumăraţilor participanţi a cântat, în spirit pontiac, din vechile cântări ale strămoşilor lor. La Râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion... Un cântec al exilului...

Astfel, prin oameni de ţinuta Mitropolitului Pavlos, se păstrează neştearsă imaginea unui loc ori a unor persoane. Aşa conlucrează cu îngerii păzitori întru dăruire şi neuitare.

Cu aceeaşi dorinţă a misiunii apostolice, Mitropolitul Pavlos de Drama a venit în România, pentru prima dată în postura de ierarh, aducând la Bucureşti, cu prilejul hramului Catedralei patriarhale o parte din Cinstitul Lemn al Crucii Mântuitorului. A slujit frumos şi a cuvântat inspirat în ziua de 26 octombrie 2010, la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. În zilele şederii sale în ţară a vizitat câteva mănăstiri şi instituţii din Arhiepiscopia Bucureştilor. L-am surprins într-o seară de priveghere psalmodiind cântări împreună cu psalţii Catedralei patriarhale. Mitropolitul este, printre altele, şi un talentat cunoscător şi interpret de psaltichie, precum şi un apreciat slujitor al Sfântului Altar.

Dacă m-ar întreba cineva cum l-aş defini succint pe Mitropolitul Pavlos, aş răspunde: Un Apostol la începutul mileniului al treilea, un păstrător al tradiţiilor sacre şi un prieten devotat, ca un înger păzitor, al strălucitei Mănăstiri Panaghia Soumela din Trapezuntul Pontului.