Moartea ca Adormire

Proorocită în Vechiul Testament, doxologiată şi purtată în suflet de Apostoli prin toată geografia spirituală a celor trei continente, dogmatizată solemn de Sfinţii Părinţi, trăită de sinaxa liturgică din toate veacurile, taina Maicii Domnului ascunde şi revelează deopotrivă evenimentul întâlnirii şi reîntâlnirii omului cu Dumnezeu.

Potir de mare preţ al dumnezeieştii iconomii, superlativul teoforic prin excelenţă, ba chiar paradigmatic pentru omul de pretutindeni şi din totdeauna, Maica Domnului este, după Dumnezeu, prezenţa cea mai vie pentru fiinţa liturgică, devenind Emausul şi toposul uman unde Hristos tâlcuieşte existenţial profeţiile şi frânge pâinea revelând Adevărul morţii ca Adormire: "Întru naştere, fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre."

Liturgicul Ortodox, prin sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, propune abordarea fenomenului universal al morţii ca adormire; consecinţă firească şi dominantă a existenţei postlapsariene şi postedenice, evenimentul morţii este reinvestit cu sens în "Paştele nostru care este Hristos", Cel ce sfarămă moartea ca separare şi tăcere ontologică, descoperind-o ca baptismală cristelniţă pentru naşterea în veşnicie şi intrare în braţele Sfintei Treimi. "Cred că nu e nimic mai emoţionant decât să pui faţă în faţă două icoane - cea a Naşterii Domnului - Maica îşi adăposteşte copilul, îl ţine pe Copilul lui Dumnezeu la sânul ei - şi cea a Adormirii: Fecioara adormită e întinsă, un trup întunecat despărţit de viaţă, când deodată spaţiul se deschide şi apare Hristos înconjurat de slava Sa…El ia în braţe sufletul Maicii ca pe un copil, şi de astă dată el strânge chipul acestei tainice fetiţe lângă chipul Său. Dumnezeu S-a făcut om şi iată că Femeia este îndumnezeită, este prima fiinţă omenească întru totul îndumnezeită", aprecia teologul francez Olivier Clément. Prin Mântuitorul Iisus Hristos orice moarte poate deveni o adormire sau hristificare, adică o şi mai profundă intrare în viaţă.

Pentru sensibilitatea contemporană, actul morţii generează repulsie permanentă, de aceea există astăzi o tendinţă de cosmetizare a ei, de plasare a morţii în zona preocupărilor periferice. Când omul modern se gândeşte la moarte, el o gândeşte fie în lungul ciclu al reîncarnărilor sau afirmă că dincolo de ea e vidul, golul sau neantul. Pentru teologia creştină, fenomenul morţii este, într-adevăr, nenatural şi nefiresc, el ţine de categoriile lumii căzute. Prin propria Sa Moarte şi Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos nu explică moartea, nu o elimină ca act fizic, ci, după expresia lui Leon Bloy, o umple de sens. Raportată la Dumnezeu, moartea nu mai suprimă şi nici nu mai desparte, ci uneşte, leagă, intimizează, "înveşmântează în veşnicie" (Antonie Bloom) sau, aşa cum remarca Eugen Trubeţkoi, "moartea nu e o uşă care se închide, ci una care se deschide". Dar libertatea noastră este cea care o va deschide în veşnicia cu Dumnezeu sau în veşnicia contrară Lui.

Există în Evanghelie (Luca 5, 17-25) o imagine cu patru prieteni care în Capernaum, de pe acoperişul unei case, lasă în jos prin frânghii patul unui slăbănog pentru a fi vindecat de Hristos. Un teolog contemporan asocia această imagine cu cea a unui sicriu coborât în groapă, peste care se aşterne pământul, iar când totul este pecetluit apare Mântuitorul Hristos, care va spune fiecăruia dintre noi: "Scoală-te, ia patul tău şi mergi în casa ta." Moartea este o adormire pentru lumea aceasta şi o trezire în lumina neînserată a Împărăţiei Sfintei Treimi, în "locaşurile Tatălui". Adormirea Maicii Domnului rămâne revelarea în istorie a faptului că adevărul omului se află dincolo de moarte, dincolo de coruptibilitate, ruină, eşec, descompunere şi tragedie. Adevărul omului rămâne viaţa veşnică cu Dumnezeu.