Moartea, între „poartă“ spre viaţa veşnică şi simplu eveniment statistic

Fără îndoială, astăzi, la început de mileniu al treilea, ştim cu mult mai multe decât se ştia cu un secol în urmă şi infinit mai mult decât înaintaşii noştri de acum câteva milenii despre fenomenul morţii, prezent în egală măsură atunci şi acum; datorită fluxului şi accesului la informaţie, dispunem în prezent de date statistice aproape complete privind răspândirea şi felul în care cei mai mulţi dintre contemporanii noştri îşi găsesc, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, sfârşitul. Aceasta nu înseamnă, însă, că omul ar fi singura creatură a lui Dumnezeu conştientă de unicitatea fenomenului morţii; sunt şi multe animale care conştientizează unicitatea acestei ultime etape a vieţii. Să luăm doar exemplul elefanţilor, care atunci când unul dintre membrii grupului lor moare, rămân în jurul lui şi îi supraveghează trupul inert timp de mai multe zile. Bineînţeles, în tot acest timp, spre deosebire de om, elefantul nu operează cu anumite concepţii despre viaţă, imaginaţie, fantezie sau cu speranţa accesului spre împărăţia morţilor, aşa cum apare ea într-o religie sau alta.

Moartea, un eveniment cu totul excepţional

Din perspectivă religioasă, în general, şi creştină, în special, aşa cum se ştie, moartea este percepută ca o „poartă spre viaţă“ (mors janua vitae), spre viaţa veşnică. Având în vedere, însă, faptul că viziunea (cel puţin fizică, materială) a omului asupra morţii se modifică de-a lungul perioadelor istoriei, multă lume se întreabă astăzi, după cum se va întreba şi pe parcursul mileniilor următoare, dacă nu cumva această percepţie s-a îndepărtat şi s-ar putea îndepărta tot mai mult de cea religioasă tradiţională. Ba mai mult decât atât, se întreabă astăzi şi se va întreba pe mai departe ce consecinţe pot surveni mintal şi experimental vizavi de fenomenul morţii.

Dincolo de orice semnificaţie religioasă, astăzi lumea înţelege moartea tot mai mult ca pe ceva natural. Asistăm la o naturalizare a fenomenului morţii, la o percepţie a ei ca rezultat al unei simple evoluţii a naturii. La fel de adevărat, deşi într-o mai mică măsură, descoperim şi o tendinţă de a protesta împotriva naturalizării morţii, adepţii ei susţinând că doar viaţa ar fi o stare naturală, întreruptă brutal de moarte (vezi Simone de Beauvoir, Ein sanfter Tod, Reinbeck/Hamburg, 1986, p. 119 sq.).

Toată lumea este de acord că, asemenea naşterii, moartea reprezintă un eveniment cu totul excepţional, care se produce doar o singură dată în viaţa fiecăruia; ne naştem, pentru ca apoi să ne înscriem, mai mult sau mai puţin conştient, pe acest drum al vieţii care, mai devreme sau mai târziu, ne conduce inevitabil spre moarte, spre acest ultim eveniment al biografiei noaste pământeşti, indiferent de semnificaţia pe care i-o conferim. De-a lungul istoriei, atât viaţa, cât şi moartea au fost privite când cu veneraţie, când cu teamă; şi tot la fel, au fost însoţite de tot felul de superstiţii şi tabu-uri. Dacă alte evenimente „naturale“, cum ar fi succesiunea anotimpurilor anului sau a zilei şi nopţii, pot fi predicţionate cu precizie, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul naşterii, dar mai ales al morţii. Cele două evenimente pot fi controlate încă şi astăzi, în pofida marilor cuceriri ale ştiinţei, doar într-o mică măsură de către om. În consecinţă, omul, în general, dar mai ales omul care are o credinţă şi o viaţă religioasă autentică, rămân la convingerea că cele două evenimente unice din viaţa fiecăruia sunt controlate de undeva din afară (e vorba de Dumnezeu, de Dumnezeul personal, aşa cum Îl întâlnim în creştinism, dar şi în alte religii, sau de karma, de potenţialul energetic karmic, aşa cum apare în marile religii ale Orientului Îndepărtat, cum ar fi hinduismul, budismul etc.). Din această perspectivă, doar Dumnezeu sau karma pot hotărî când începe viaţa şi când se sfârşeşte ea prin moarte. Ca atare, atât viaţa, dar mai ales moartea, se află în afara oricărui control din partea omului sau naturii.

În contrast cu aceasta, naturalizarea morţii înseamnă o trecere crescândă a fenomenului morţii în subordinea şi sub controlul omului. Naturalizarea naşterii este astăzi un fapt contestat de tot mai puţină lume. Este suficient să amintim de planning-ul familial, fertilizarea in vitro, anticoncepţionalele, mamele purtătoare sau chiar de planning-ul făcut pe baza unor oculte şi atât de controversate horoscoape. E adevărat, comparativ cu naşterea, moartea este încă departe de a fi naturalizată; dar, dacă ne gândim la faptul că mulţi oameni apelează la diferite forme de eutanasie, suiciduri, avorturi etc., este limpede că, mai devreme sau mai târziu, şi moartea ar putea intra sub controlul exclusiv al omului, ignorându-L pe Dumnezeu.

Tocmai de aceea, felul cum este percepută moartea va conduce la alte şi alte întrebări fundamentale. De pildă, cum va influenţa naturalizarea morţii concepţia omului despre moarte sau cum vor reacţiona religiile în acest context. Dat fiind faptul că oricare dintre religii se fundamentează, în principal, pe revelaţie, e de presupus că naturalizarea fenomenului morţii va întâmpina o reacţie de respingere, chiar dacă nu unitară, din partea comunităţilor religioase; acestea vor interpreta de fiecare dată, şi pe drept cuvânt, această atitudine ca pe un fel de „dez-divinizare“ a omului, a „naturii“, aşa cum foarte sugestiv se exprima Schiller.

Oameni care se nasc şi mor doar pentru a fi înscrişi şi apoi şterşi dintr-un anume registru

Şi întrebările pe această temă pot continua, de pildă, în sensul cum ar putea fi explicată naturalizarea morţii din perspectiva existenţei unei foarte stricte ordini cosmice, aşa cum o întâlnim în multe religii: Tao în confucianism şi taoism, rta şi dharma în India, Khalifa în islam, tathagata-garbha, buddhata şi bussho în budism, maâat în Egiptul antic etc.

Faptul că religiile manifestă o teamă faţă de naturalizarea morţii nu este unul fără temei. Cu cât moartea intră tot mai accentuat sub controlul exclusiv al omului, îşi pierde din adevărata ei semnificaţie şi devine un eveniment banal, statistic, ca multe altele.

Cu multe decenii în urmă a apărut o carte publicată de Daily Express (vezi T. A. Innes şi I. Castle, Convenants with Death, 1934), având drept scop de a prezenta publicului, prin intermediul unor fotografii macabre, mizeria, suferinţa şi bestialitatea morţii. Partea finală a cărţii cuprinde imagini de groază, copiii fiind avertizaţi printr-o siglă roşie să nu le privească.

Din păcate, lucrurile stau astăzi cu mult mai rău. Moartea, în toată trivialitatea ei, este peste măsură de prezentă în viaţa noastră, în fiecare zi: pe ecranele televizoarelor, în filme de o violenţă rară, în cărţi şi reviste, dar şi pe stradă. Moartea a devenit pentru omul de astăzi, lipsit de orice compasiune şi sensibilitate, un adevărat spectacol numai bun de consumat cu ochiul liber, dar, din păcate, un spectacol trivial, statistic în rândul celorlalte, şi atât. Nu ne mai întâlnim cu moartea în dormitorul în care ne odihnim sau încercăm să ne alinăm suferinţa din pricina vreunei boli, ci pur şi simplu în camera de zi, în living, printr-o simplă butonare, în urma căreia intrăm live în contact cu ea.

Această percepţie a morţii într-o lume tot mai secularizată şi detaşată de Dumnezeu ne aduce în faţă imaginea unor oameni care se nasc şi mor doar pentru a fi înscrişi şi apoi şterşi dintr-un anume registru, la fel de efemer ca şi ei înşişi. Iar cei rămaşi în urmă, pentru că nu mai au nici o sensibilitate religioasă, se regăsesc cel mai bine în imaginea unor simpli asistenţi indiferenţi în faţa crematoriului, care, în lipsa unei urne, se întorc liniştiţi spre casă cu o pungă de plastic în care se află cenuşa funerară.