Moartea sare alfabetul

▲ Undeva în lume, mai aproape sau mai departe de noi, se întâmplă mereu lucruri înfricoşătoare. Moartea stă la pândă şi nu ne gândim că este pentru noi. Totdeauna, pentru alţii ▲

Prea rar ne gândim că viaţa noastră este atât de firavă încât şi petalele unui mac sunt mai rezistente în comparaţie cu ea. Aproape tot timpul ne gândim la sfârşitul vieţii noastre personale ca la ceva atât de îndepărtat în vreme încât, în răstimpul pe care ni-l acordăm până la acel moment din viitor, facem orice. Derulăm planuri ale unor proiecte pe care le vedem totdeauna duse cu bine la capăt. Nu luăm în considerare decât poate, fugar, pentru câteva clipe, că nu murim în ordinea în care ne-am născut, că moartea nu ne strigă după alfabet, că putem oricând să fim chemaţi dincolo.

Zilele acestea am fost puşi în contact cu nişte realităţi cu efect de ceas deşteptător. O tânără de nici 17 ani din Focşani se întorcea de la sora ei din Bucureşti. Se afla într-un tren, insistase să meargă cu o zi mai devreme acasă, parcă anume pentru a fi prinsă în acel moment nefast exact acolo unde moartea şi-a cerut violent obolul. O cunoştinţă care a cunoscut-o pe Cosmina spunea despre ea că era o fată atât de cuminte şi de bună, atât de la locul ei, încât îţi pare rău că n-a fost puţin mai zvăpăiată parcă, să fi ieşit şi ea pe holul compartimentului, unde, cu două minute înainte de accident, a chemat-o o altă fată să asculte muzică împreună. Sub compartimentul în care se afla s-a desprins şina şi a lovit-o, omorând-o pe loc. Cosmina a fost singurul mort din tren. Nu e fatalitate, aşa a vrut Dumnezeu să fie sfârşitul ei. Că undeva este o eroare umană, aşa se pare. SNCFR-ul nu pare a avea vreo vină, căci revizorii de linie şi-au făcut treaba bine, însă ar fi trecut pe acolo nişte hoţi de fier şi au furat ceva de la macaz.

Oriunde se poate întâmpla orice, dar parcă în România mai mult ca oriunde există posibilitatea să pleci de acasă cu trenul, cel mai sigur mijloc de transport, şi să îţi pice ceva în cap, să intre vreun Intercity în tine, să cazi de pe pod, dar să mori lovit de şina de sub tine. Nu că ar fi fost mai fericite variantele celelalte.

În China, în doar câteva minute, un seism a omorât zeci de mii de oameni. Dacă până atunci, mai auzeai glume sarcastice, de genul „lasă, că sunt prea mulţi, şi mai mor ei în vreun cutremur sau altceva“, la vederea imaginilor cu nenorocirea lor, cred că orice răutăcios s-a gândit pentru câteva clipe că acel cutremur putea fi şi la noi. Ba mai mult, nu suntem scutiţi prin nimic de un asemenea cataclism. Previziunile specialiştilor în construcţii, bazate pe calcule, nu sunt deloc îmbucurătoare. Dacă ne-ar paşte un cutremur la ceas de noapte, cum a fost cel din 1977, ar muri în Bucureşti aproape o jumătate de milion de persoane. Peste 1.000 de clădiri din Capitală se află în pericolul de a cădea la seism. Aşteptăm mai mult mila lui Dumnezeu, că reparaţiile şi consolidarea dispuse de autorităţi vin de la foarte greu spre deloc.

În Myanmar, ciclonul Nargis a ucis peste 30.000 de oameni, iar alţi 28.000 sunt daţi dispăruţi. SUA anunţă că adevărata cifră a victimelor ar fi chiar de 100.000. În timp ce supravieţuitorii aşteaptă cu teamă atacul celui de-al doilea ciclon prevăzut de meteorologi, există şi acolo hoţi care profită de suferinţa altora. Traficanţii de persoane fură copiii orfani şi se îmbogăţesc vânzându-i.

Pe plan mondial, lipsa produselor alimentare de bază se profilează ca o nouă ameninţare la adresa vieţii oamenilor. Cel puţin aşa anunţă statele cu un nivel de trai suficient de ridicat, în timp ce pentru ţări ca Birmania şi Somalia nu se mai poate face nimic, se pare, soluţia pentru scoaterea din foamete ar fi emigrarea de pe acele terenuri unde nu mai creşte nici o plantă. Ştim din învăţăturile sfinţilor că răul din lume este urmarea păcatelor. La nivel de politică planetară, argumentul este rizibil, dar nu înseamnă că e mai puţin adevărat. Un singur exemplu: poluarea este un păcat, dacă prin asta contribuim la aridizarea solului, la reducerea posibilităţii de hrană a unor oameni.

Undeva în lume, mai aproape sau mai departe de noi, se întâmplă mereu lucruri înfricoşătoare. Moartea stă la pândă şi nu ne gândim că este pentru noi. Totdeauna, pentru alţii.