Model de pocăinţă şi de împărtăşire

Dacă tâlharul de pe cruce cel pocăit reprezintă un model de recuperare sufletească totală, care arăta nemăsurata milă a lui Dumnezeu, ce poate recupera într-o clipă orice om care se întoarce, atunci viaţa Sfintei Maria Egipteanca este modelul care pune în valoare implicarea omului în actul pocăinţei susţinut de harul lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica i-a închinat Duminica a 5-a din Postul Mare, pentru a sublinia prin ea piscul pocăinţei şi unde este chemat omul să urce prin actele nevoinţei sale.

Pocăinţa are multe valenţe în Biserică, ea nefiind o regulă sau o normă aplicată omului, ci o viaţă reală trăită divers şi nuanţat, după cum Dumnezeu binevoieşte şi omul se învoieşte.  Pornind de la această înţelegere, Maria Egipteanca este modelul care arată că nimeni pe calea pocăinţei nu poate spune că a realizat îndeajuns. Ea este modelul care pune în valoare nelimitele pocăinţei omului susţinut de harul dumnezeiesc. De altfel, însăşi descoperirea nevoinţei Maicii Maria Egipteanca este un răspuns îngăduit de Dumnezeu pentru părintele Zosima, care cugeta întru sine că nu mai este faptă bună pe pământ pe care el să nu o fi săvârşit. Dar, după ce cunoaşte viaţa sfintei, se convinge că în raport cu ea calea mântuirii sale nu este nici măcar la început.

De asemenea, nici pentru Taina Sfintei Împărtăşanii exemplul Mariei Egipteanca nu reprezină modelul Bisericii, ci tot excepţia ei. Mai degrabă, cuvioasa arată că orice nevoinţă duhovnicească începe de la Euharistie şi se împlineşte în Euharistie şi că în afara acesteia pocăinţa nu este decât o practică sau terapie fizică. Cel mult, modelul euharistic al Maicii Maria Egipteanca poate pune în evidenţă modalitatea prin care pocăinţa îl poate urca pe om în darurile primite prin Împărtăşire, pentru ca la capătul unei vieţi aspre de nevoinţă tot Euharistia să fie scopul şi temelia pentru trecerea la un alt nivel, mai adevărat, al desăvârşirii.

Că exemplul cuvioasei este o excepţie o arată însuşi modelul euharistic din mănăstirea părintelui Zosima, care era altul decât cel al sfintei, aceştia împărtăşindu-se în mănăstire în fiecare duminică. Aceasta o întăreşte şi rânduiala cultică a Bisericii, care, deşi o foloseşte pe Maria Egipteanca ca şi model desăvârşit de pocăinţă (dând-o ca exemplu în Canonul cel Mare şi în Duminica a 5-a a Postului Mare), nu o aminteşte deloc ca model euharistic în rugăciunile de dinaintea împărtăşirii. Dimpotrivă, mulţi părinţi ai Bisericii afirmă fără dubii că modelul Mariei Egipteanca şi alţi pustnici nu guvernează Biserica şi nici Biserica n-a făcut rânduielile pentru pustnici, după cum spune Apostolul: „Legea nu e pusă pentru cel drept” (I Tim 1, 9), iar Sfântul Ioan Gură de Aur o întăreşte, arătând că cei cu iubire dumnezeiască nu de pedepse se mişcă către Dumnezeu, ci din voie liberă (cf. PG. 51, 286).

 De altfel, însăşi recomandarea Bisericii arată că, dacă sihaştrii ar avea mijlocul şi nu s-ar cumineca, sunt condamnaţi ca nişte călcători ai sfintelor canoane şi dipreţuitori ai dumnezeieştilor Taine. Dacă n-au însă mijlocul, sunt nevinovaţi precum arată Sfântul Nicolae Cabasila: „Cei ce rătăcesc în pustii şi în munţi şi în crăpăturile pământului nu se împărtăşesc frecvent, din motivul că acestora le e cu neputinţă să vadă jertfelnic şi preot. Iar pe aceştia i-a sfinţit cu sfinţirea aceasta (a Euharistiei) în chip nevăzut Hristos Însuşi. Dacă însă cineva, deşi poate nu se apropie de Masă (Euharistică), acestuia îi este cu desăvârşire imposibil să dobândească sfinţirea care vine de la dumnezeiasca Euharistie, nu pentru că nu ar veni pur şi simplu, ci pentru că, deşi putea, n-a venit“ (cf. PG. 150, 457-460).

Concluzia o lăsăm Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa: Carte foarte folositoare pentru suflet despre împărtăşirea continuă cu preacuratele lui Hristos Taine (partea a III-a, obiecţia 4) arată că Sfânta Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi care s-au cuminecat o singură dată în viaţa lor nu sunt normalitatea Bisericii, ci excepţia ei. În acest sens, Sfântul Nicodim subliniază că normalitatea împărtăşirii în Biserică o dă împărtăşirea preoţilor în altar, pe care trebuie să o urmeze toţi credincioşii.