Modernizare şi asceză

Spre deosebire de modernism, care ne trimite spre căutări de avangardă, modernizarea reprezintă partea aşezată a eforturilor umane îndreptate spre înnoire în plan social. Se vorbeşte despre modernizare instituţională, administrativă, optimizarea serviciilor, dezvoltare durabilă şi implicarea în astfel de procese conferă fiecărei persoane o stare de confort şi responsabilitate activă. Modernizarea este, în fond, legea normală a devenirii, pentru că se contrapune stagnării, rutinei şi căderii în decrepitudine. De aceea, se poate spune că modernizarea este o dimensiune a fiinţei umane în căutare de noutate şi împlinire de sine.

Dincolo de opoziţia dintre ideologia marxistă şi capitalismul ascetic al lui Max Weber, în evoluţia societăţilor se poate observa că există o legătură între dezvoltarea comunitară şi comportamentul uman care domină în perioada respectivă: omul bizantin, omul renascentist, omul modern nu sunt etape dintr-un lanţ evolutiv, ci mai degrabă entităţi rotunjite într-un anumit context social şi cultural-religios.

Privind din perspectiva comportamentului uman, se manifestă tendinţa ca modernitatea tehnică şi industrială să fie pregătită de modernismele din domeniul reflexiei umaniste, cu prelungiri în postmodernitate şi cu influenţe în planul moralei sociale. Din păcate, „modernizarea“ moralei publice şi încurajarea unei libertăţi individuale apropiate de deviza „totul este permis“ slăbeşte autodisciplina persoanei şi, în subsidiar, devenirea ei spirituală.

Între modernizare, ca fapt social, şi asceză, ca realitate a persoanei, falia se adânceşte. În alergarea după o ordine exterioară mai bună, omul se uită adesea pe sine şi îşi consumă iraţional energiile. Nu mai are timp să se înţeleagă pe sine şi lucrează mai mult pentru împlinirea trebuinţelor de la baza piramidei lui Maslow (mâncare, băutură, sexualitate, confort material şi dezinhibare totală în relaţiile cu ceilalţi). Civilizaţia consumistă, construită pe miturile modernităţii fără sfârşit, funcţionează de fapt după un principiu cunoscut din vechime şi exprimat la modul cel mai simplu de Părinţii pustiei: căutarea plăcerii şi fuga de durere.

Însă tot din vechime vin şi cuvintele Avei Antonie, care îndeamnă şi pe omul modern la cumpătare şi înţelepciune: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegere cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să-ţi ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu este păcat a privi curat, ci a privi cu invidie, cu mândrie şi cu poftă. Nu este păcat a asculta liniştit, ci este păcat a asculta cu mânie. Nu este păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar este păcat la vorbirea de rău“.

Aşadar, alături de modernitatea cu ţintă mobilă a căutărilor umane, în paralel subzistă şi o modernitate a spiritului, cu o ţintă precisă: căutarea sfinţeniei, a asemănării cu Dumnezeu cel necuprins. Iar funcţionalitatea acesteia presupune o vieţuire călăuzită de asceză. Dacă, în varianta umanistă a modernizării, drumul căutat este unul al eliberării de orice restricţii în plan comportamental, civilizaţia ascetică se dezvoltă doar acolo unde oamenii nu neglijează exerciţiul voinţei şi al controlului propriei libertăţi.

În acest punct de răscruce, viziunea ascetică asupra lumii nu poate fi explicată decât prin finalitatea ei. Pentru că suntem chemaţi la veşnicie, noi construim în lumea aceasta ceva ce va trebui să reziste şi după trecerea din lumea aceasta. Într-o ierarhie a valorilor în care numeşte trupul unealtă a sufletului, Sfântul Vasile cel Mare priveşte cu severitate către natura noastră trecătoare, tocmai pentru ca să păstrăm ordinea firească: „Se cuvine să stăpânim şi să înfrânăm trupul, cum înfrânăm pornirile furioase ale unui animal, iar tulburările pricinuite în suflet de trup să le domolim, atingându-le cu raţiunea ca şi cu un bici“.

Aceste îndemnuri din tradiţia ascetică a Bisericii pot fi utile astăzi nouă tuturor şi poate că o modernitate mai atentă la acestea ar aduce oamenilor de mâine şi mai mult folos.