Monahia Emiliana Irimescu sau arta de a-ți purta crucea

Monahia Emiliana Irimescu s-a născut în comuna Ră­dășeni, județul Suceava, în ziua pomenirii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie 1934. Nașterea ei a fost trecută din erori administrative, în Registrul Stării Civile, la 23 iulie 1934, când tatăl, Dumitru, avea 42 de ani, iar mama sa, Parascheva, 30. Cei doi au avut trei copii. Elena, mezina familiei, a ales calea mănăstirii când avea doar 10 ani, adusă în Mănăstirea Agapia la una dintre călugărițele pe care familia ei o cunoștea.

Erau vremuri grele pricinuite de cel de-Al Doilea Război Mondial. La câțiva ani după venirea în mănăstire, și-a continuat studiile, urmând, în perioada 1949-1953, șapte clase elementare la școala din satul Agapia. Între anii 1953 și 1958 a urmat și absolvit Seminarul Monahal de la Mănăstirea Agapia. Prin adeverința cu numărul 441 din 8 septembrie 1958, directoarea seminarului, stavrofora Veronica Constantinescu, afirma că s-a remarcat în timpul studiilor prin note excepționale și purtare meritorie. A finalizat anii de seminar cu media peste nouă, la purtare având 10. Examenul de diplomă l-a absolvit cu media 9,61, iar în luna septembrie a anului 1958 a susținut și proba de calificare la broderie, obținând media generală 10.

Din aceste considerente a fost recomandată de maica stareță și de Consiliul mănăstirii să urmeze cursu­rile Institutului Teologic de Grad Universitar din București, rector fiind părintele profesor Ioan G. Coman. Din documentele universitare aflăm că monahia Emiliana Irimescu a frecventat cursurile anului I la Institutul de Grad Universitar din București, promovând examenele cu media 8,14 și dând dovadă de o purtare excepțională.

În urma Decretului 410/1959 nu a mai putut continua studiile, fiind nevoită să părăsească și mănăstirea. Astfel, în perioada 26 septembrie 1960 - 28 octombrie 1965 a fost încadrată la Întreprinderea de Antibiotice din Iași, iar de la 1 noiembrie 1965 până la 31 ianuarie 1968 a funcționat ca ghid la Mănăstirea Dragomirna, județul Suceava. După această perioadă avea să revină la Agapia, așezarea monastică de metanie. Înainte de a părăsi porțile mănăstirii din pricina nedreptului decret, sora Elena Irimescu a făcut ucenicie la maica Galinea Pătrăcescu, de la care a deprins citirea Ceaslovului, cântările bisericești, precum și regulile vieții monahale. Era pregătită să urmeze calea pe care o alesese, motiv pentru care solicita cu smerenie Patriarhului României, Justinian Marina (pe vremea când mănăstirea era stavropighie patriarhală), tunderea în monahism. Dorea aceasta, se spune în cerere, întrucât „începuse să înțeleagă și să dorească frumusețea vieții de mănăstire”. Duhovnic îi era la acel moment cunoscutul protosinghel Teodul Varzare, monah cu viață sfântă, despre care părintele Cleopa făcea adeseori pomenire, amintind mai ales întâlnirea pe cărările munților cu un episcop ascuns ochilor celor mulți, venit de departe, fugind de viforul Siberiilor.

Prin adresa numărul 12.015 din anul 1958, Patriarhul Justinian a aprobat tunderea în monahism a surorii Elena Irimescu, hotărând ca aceasta să fie săvârșită de Episcopul Antim Nica Târgovișteanul, vicar patriarhal, în biserica Mănăstirii Agapia, în ziua de 4 octombrie 1958. Nașă de călugărie i-a fost maica ei duhovnicească, Galinea Pătrăcescu, iar Episcopul Antim, după slujbă, a rostit un cuvânt duhovnicesc, îndemnând-o să se ostenească pentru a ajunge la înălțimea viețuirii îngerești din mănăstirea care număra atunci vreo 400 de viețuitoare.

A fost cântăreață, secretară la cancelarie, ghid și ostenitoare la atelierul de broderie. S-a străduit să fie la înălțimea chemării monahale, învingând încercările, ispitele prin care a trecut adeseori în anii învolburați, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit să-i transforme în veleaturi binecuvântate, pentru ea și pentru monahismul pe care l-a slujit în smerenie multă și ascultare până la capăt.

A trecut la cele veșnice în 10 noiembrie 2015 și a fost prohodită în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, de către soborul de slujitori ai mănăstirii, fiind îngropată în mormântul monahiilor Galinea Pătrăcescu și Semfora Chiruță.

Monahia Emiliana Irimescu a reprezentat pentru Mănăstirea Agapia un adevărat stâlp al trăirilor monahale, o lumină isihastă. Întâlnită la vremea maturității sale, după ce trecuse prin multe încercări și cunoscuse exilul decretului comunist, fiind nevoită să petreacă o vreme ca angajat la Fabrica de Antibiotice din Iași, împreună cu alte surori din cin, Emiliana Irimescu a devenit de mare încredere și folos la slujbele bisericii, în cancelaria mănăstirii și la atelierele cele vestite ale Agapiei.

În cancelarie, era o monahie pregătită, cu anii de școală petrecuți în studiu, cu o ținută demnă și expe­riență dobândită în timp, nedorind să arate, ci căutând să transforme oamenii și locurile unde slujea.

Seminarul de la Mănăstirea Agapia, după cum mărturiseau multe dintre absolventele lui, se ridica la înălțimea studiilor teologice universitare. Profesoarele de la seminar erau exigente și competente. Predau la un nivel ridicat Muzica, studiul Vechiului și Noului Testament, Dogmatica, Patrologia și alte discipline teologice specifice unei asemenea instituții.

Era în programa școlară și o componentă importantă a lucrului manual. Surorile care urmau seminarul erau inițiate în pictură, broderie, iar unele dintre ele ajunseseră la măsura unor artiste în domeniu, cum a fost și monahia Emiliana.

Atelierul de broderie al Mănăstirii Agapia, care funcționa atunci cu un personal numeros, și încă mai este productiv, a realizat adevărate opere de artă: mitre, veșminte arhierești și preoțești, acoperăminte pentru Sfânta Masă, pentru icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Agapia, unele dintre ele rămânând neîntrecute în frumusețe.

Emiliana Irimescu face parte dintr-un grup de artiste brodeze care au slujit de multă vreme Agapia artelor. Un diptice încă neîncheiat ar putea cuprinde următoarele nume: Olimpiada Chiriac, Evelina Moraru, Tecla Neamțu, Magdalena Brânzei, Petronia Ilaș, Filofteia Cosma, Ambrozia Hrițuc, Elpidia Hriban, Ignatia Colonescu, Eusebia Lungu, Cecilia Cibilic, Irina Irimia, Epraxia Ștefaniu și lista rămâne încă deschisă…

În ce privește psalmodierea, monahia Emiliana a devenit o atentă profesoară de muzică. Nu era singura cunoscătoare a psaltichiei, dar se număra printre cele dăruite de Dumnezeu cu acest talant.

După închiderea Seminarului Monahal de la Mănăstirea Agapia, efect al nedreptului Decret 410, în mănăstire a funcționat o Școală monahală pentru tinerele surori, novice în viața călugărească, precum și pentru celelalte viețuitoare ale mănăstirii.

Într-o astfel de școală, care func­ționa mai ales în timpul posturilor, dar și în afara lor, maica Emiliana a fost profesoară de cântare practică pentru surorile și monahiile care participau la slujbele curente, fiind inițiate în rânduielile liturgice și psaltice, remarcându-se în domeniu.

Desigur, cunoștea muzică în profunzime. Era printre cântărețele de la strana dreaptă, alături de monahia Emanuela Țuțuianu și alte maici ale bisericii mari, fiind model pentru tinerele novice pe care le-a învățat tainele muzicii, din prima treaptă a cunoașterii ei.

Când timpul îi îngăduia, lucra și la atelierele de broderie.

Se întâlneau acolo multe călugă­rițe care aveau statut de artiste, chiar dacă nimeni nu le-a recunoscut în acest sens. Soborul de atunci al Mănăstirii Agapia le cunoștea, iar multe dintre tinerele cu talanți le-au urmat, ucenicind ani la rând și învățând în spiritul unei tradiții care venea de departe și se păstrează încă în Mănăstirea Agapia.

Multe dintre viețuitoarele mănăstirii, foarte aspre cu sine și chiar cu cei din jur, au păstrat duhul filocalic despre care se vorbea odinioară în Pateric, întrucât Agapia a avut călugări sihaștri, apoi călugărițe, odată cu schimbarea destinației mănăstirii de monahi în cea de călugărițe, mulți dintre viețuitorii chinoviei ajungând la treapta sfințeniei.

Păstrez o deosebită amintire monahiei Emiliana, originară din locul meu natal, despre care regret că nu am aflat mai mult în tinerețea mea, când drumurile duceau către Mănăstirea Agapia.

Îmi amintesc, totuși, că la slujbele săvârșite cu prilejul diferitelor hramuri și evenimente petrecute ca arhidiacon și ieromonah în cunoscuta mănăstire și, mai târziu, în vremea slujirii mele la Iași, zăream chipul smerit și plin de lumină al acestei nevoitoare monahii, rugătoare, cân­tăreață și artistă a broderiei monahale, ridicate de ea la nivelul artei.

În toate, maica Emiliana a căutat să arate că arta creștină, indiferent de modurile de exprimare, trebuie să pornească de la același temei, anume de a ști să oglindească arta de a purta crucea (Mc. 8, 34). Cine voiește să vină după Mine...

Cruce înseamnă să ducem și ce nu ne convine, așa cum monahia Emiliana a dus cu asumare lucrurile pe care nu le merita. Acest exemplu al ei ne duce cu gândul la imaginea viței altoite pe mlădița Hristos. Atunci când ne legăm la izvorul harului, putem să le ducem pe toate, după cum ne spune și Hristos: Fără Mine, nu puteți face nimic...

Viețuirea creștină are manifestări exterioare delicate, în afară nu se vede nimic, doar roadele sunt cele care vorbesc despre aceasta. Natura ne învață o lecție extrordinară, de pildă, copacii fructiferi, nu consumă roadele proprii, ci le oferă, așa cum și râurile nu-și consumă propria apă, la fel este și viețuirea creștină, are sens pentru aproapele și chiar potrivnicul nostru...