Monahism și misiune

Calendarul creștin este alcătuit, în cea mai mare parte a lui, din două categorii de sfinți: martirii (mai cu seamă cei din primele secole) și monahii, asceții. Curajul martirilor care își dădeau viața pentru Hristos fără ezitare a fost probabil cea mai puternică formă de misiune implicită a creștinilor din primele secole. În tratatul său, Apologetul, Tertulian afirmă fără ezitare că sângele martirilor este sămânța creștinilor.

După edictul din 313 care dădea libertate creștinilor începe să se dezvolte monahismul, care este considerat o formă de mucenicie perpetuă. Locul martirilor din primele secole este luat acum de călugării și asceții creștini. Creuzetul monahismului răsăritean a fost reprezentat de pustia Egiptului, de unde influența lui a iradiat în lumea întreagă.

Porunca de a merge și a face activ misiune (Mt. 28, 19-20) intră în conflict cu fuga de lume, care instituie monahismul. Primele două apoftegme de la avva Arsenie insistă asupra acestui fapt: „fugi de oameni și te vei mântui” sau „fugi, taci, liniștește-te”. Pe aceeași linie se găsește și cuvântul avvei Alonios: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea”.

Solitudinea părinților ascetici nu este una îmbufnată, acră și respingătoare, ci una eficientă. Afirma­ția cea mai cunoscută și, în același timp, cea mai limpede în acest sens îi aparține Sfântului Serafim de Sarov, care zicea: „dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celor­lalți lumina necesară luminării rațiunii”.

Forța de iradiere a sfințeniei se regăsește descrisă și în Sinaxarul Bisericii. Este suficientă o trecere în revistă rapidă a biografiilor sfinților pentru a vedea cum au devenit ei înșiși niște focare ce au răspândit pacea în jurul lor. Doar cu titlu de exemplu (o cercetare ulterioară în acest sens rămâne deschisă) ne vom uita la sfinții po­me­niți în prima zi a anului bisericesc, 1 septembrie. Dintre aceștia, despre doi ni se spune că aveau o prezență puternică, lucrătoare prin ea însăși. Primul dintre ei, Sfântul Simeon Stâlpnicul cel Bătrân, se caracterizează printr-o mare smerenie ce îi însoțește asceza: „Dar, lucrul cel mai minunat era că după ce dusese atâtea lupte și nevoințe, după ce atinsese o asemenea treaptă a virtuții și împlinise atâtea minuni, omul lui Dumnezeu se socotea cu încredințare mai prejos decât toți oamenii”. Acesta, când ajunge la apogeul vieții sale spirituale, îna­inte de a trece în veșnicie, răs­pân­dește în jurul său pacea care era în inima sa: „Răspândind astfel în jurul său pacea care domnea în inima lui, Sfântul Simeon a adormit la vârsta de șaizeci și nouă de ani (459), după cincizeci de ani de nevoințe, pe când era adâncit în rugăciune”.

Un alt sfânt pe care Biserica îl pomenește la 1 septembrie este Sfântul Meletie cel Nou. El urmează un parcurs pe care l-am putea numi clasic, după modelul pe care îl găsim în biografia Sfântului Antonie cel Mare. Ascetul își caută liniștea și se retrage discret în locuri pustii ori prea puțin vizitate, dar, tocmai acolo, în spațiile cele mai ignorate, virtuțile lor strălucesc și atrag oameni. Misiunea lor indirectă este cât se poate de eficientă. În cazul Sfântului Meletie cel Nou vedem cum acesta se retrage la un metoc pentru a-și afla liniștea: „Acolo gândea că va stărui în rugăciune departe de oameni, dar virtuțile sale îi atraseră iarăși mulți vizitatori, astfel că pustiul deveni în curând o lavră”.

Monahismul, înrădăcinat în tradiția creștină timpurie, arată că sfințenia are un puternic efect misionar indirect. Retrași din lume, monahii răspândesc pacea și atrag sufletele către Dumnezeu, împlinind în felul acesta lucrarea misionară a Bisericii.