Monahul din inima cetăţii

Monahii cu ascultări prin marile cetăţi nu au o viaţă uşoară. Fie că slujesc prin catedrale, fie că mai au şi alte preocupări, administrative să zicem, călugării cu pricina se nevoiesc mult şi au, asemenea celorlalţi, dorul după Dumnezeu. Nimic nu poate, de altfel, schimba această bucurie pe care ţi-o oferă întâlnirea cu Dumnezeu. Celelalte îndeletniciri, oricâte ar fi ele, sunt trecătoare, asemenea unor cuvinte scrise pe nisip şi lăsate în grija vântului, care le va spulbera la prima lui vizită.

Eu cred că cea mai mare dorinţă a unui călugăr slujitor într-un mare oraş este a reîntoarcerii la mănăstire. Fie şi măcar pentru câteva zile ori ceasuri. Sau pentru anii de pensie. Doreşti adeseori să-ţi aminteşti de anii începutului şi de râvna noviciatului.

Un astfel de monah a fost şi arhimandritul Grigorie Băbuş, care a intrat în ceata monahilor la 13 ani, în singuratica mănăstire Cheia, izolată atunci, ca şi Muntele Atonului, un spaţiu al rugăciunii şi cugetărilor adânci. În aceeaşi perioadă şi la aceeaşi vârstă intra în cin, la câteva sute de kilometri depărtare, un alt „pretendent la poarta împărăţiei“, fratele Toader Arăpaşu, patriarhul Teoctist de mai târziu. Drumurile lor se vor întâlni la Seminarul de la Mănăstirea Cernica şi nu se vor mai despărţi până la 3 august 2007, în ziua înmormântării fericitului patriarh. Colegul de studii al patriarhului şi al unor episcopi a avut, în viaţa-i îndelungată, bucurii şi necazuri, amestecate ca într-o traistă a unui peregrin pribeag. Încercări au fost mai ales anii de temniţă, presiunile regimului comunist, lipsurile din anii copilăriei şi tinereţii şi, poate, singurătatea ceasurilor din urmă.

O legătură specială cu lumea cărţilor

Bucuriile lui au fost cele legate de slujirea Bisericii, ca ierodiacon şi ieromonah, mai târziu protosinghel şi arhimandrit, la altarul celei dintâi biserici a României, Catedrala patriarhală din Bucureşti. Slujire lungă, cam jumătate de veac, făcută cu răbdare, dăruire şi, aş putea spune, cu eleganţă boemă. Nu pot uita evanghelia citită în ebraică la ziua cea mare a Învierii, nu pot uita, de asemenea, protiile de la Catedrală, la care nu a avut multă vreme acces altcineva, nu pot trece sub tăcere cuvântul său ascultat de mai marii Bisericii şi atent urmărit de slujitorii mai tineri, cu parfumul său aparte, care venea parcă dintr-un alt veac. Arhimandritul Grigorie Băbuş a avut o legătură specială cu lumea cărţilor. A fost atras de această pasiune încă din anii studiilor teologice, a cochetat cu ea şi au rămas, până la urmă, prieteni. A bătut la porţile unor monahi şi preoţi bătrâni, a adunat cărţi rare, manuscrise, texte nepublicate, reviste bisericeşti, unele numere în zeci şi sute de exemplare. Le-a ordonat, a amenajat spaţiul, le-a ocrotit şi le-a văzut şi revăzut în fiecare zi. A avut, pentru aceasta, sprijinul patriarhilor şi al unor episcopi, al preoţilor cu dăruire pentru carte. Ce a rămas poate vedea oricine la Biblioteca Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim. A cultivat şi virtutea prieteniei. Fostul său coleg, fericitul patriarh Teoctist, l-a avut alături aproape în fiecare zi. Aşa l-am şi cunoscut eu. Era în 1988, la resfinţirea bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, de la Mănăstirea Sihăstria.

A slujit în soborul prezidat de patriarh ca protos, cu vocea sa baritonală, inconfundabilă. Se vorbea printre monahi că în tinereţe a fost un slujitor model. Odată cu trecerea anilor strălucirea a fost acoperită de un nor al smereniei... A vizitat tot atunci Seminarul de la Neamţ, la deschiderea oficială a anului de învăţământ 1988-1989. În suita de-a pururea pomenitului patriarh Teoctist se afla şi proaspătul protosinghel Daniel Ciobotea, care a ţinut seminariştilor o inspirată omilie, ascultată cu atenţie şi de ierarhi, monahi şi profesori.

Arhimandritul Grigorie Băbuş a fost şi „naşul de hirotonie“ al Preafericitului Patriarh Daniel la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din 1987, purtându-l în danţul liturghic din jurul Sfintei Mese, la Mănăstirea Putna, împreună cu arhim. Efrem Chişcariu, stareţul Mănăstirii Neamţ.

A mai avut şi alţi prieteni apropiaţi, printre ei aflându-se Înalt Preasfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania, arhim. Sofian Boghiu, arhim. Benedict Ghiuş, pr. prof. Dumitru Stăniloae, mai mulţi episcopi, scriitori, oameni importanţi ai cetăţii.

Unora le-a făcut mult bine, prin cuvântul lui ori prin faptă. Altora se poate să le fi greşit într-un fel sau altul. Doar oameni suntem şi nimeni nu este fără de păcat...

S-a întors în liniştea Mănăstirii Cheia

Arhimandritul Grigorie Băbuş era un om sfătos, cu o memorie bună, care i-a rămas fidelă până la urmă. În vara anilor 1991 şi 1992, arhidiacon fiind, i-am fost în preajmă mai multe zile în vizitele pe care le-a făcut în Moldova, însoţindu-l pe colegul şi prietenul său, Teoctist patriarhul.

Strădaniile şi râvna sa, îndelungata slujire, dăruirea pentru bibliotecă şi cărţi, suferinţele ştiute şi neştiute i-au fost răsplătite prin rugăciunile arhiereşti de dezlegare şi prin cinstea pe care Preafericitul Patriarh Daniel i-a făcut-o prohodindu-l în Catedrala patriarhală şi cinstindu-l cu alese cuvinte şi patriarhicească recunoştinţă.

Trudit de ani şi încercări, bătrânul arhimandrit Grigorie Băbuş s-a întors în liniştea Mănăstirii Cheia, să se odihnească la rădăcina brazilor, lângă unchiul său, arhimandritul Grigorie Georgescu, care i-a arătat în tinereţe acest drum al nevoinţei şi luptei duhovniceşti.