Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Monumentul

Monumentul

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 27 Noi, 2020

În fața școlii era monumentul eroilor. Nu exista familie din sat care să nu aibă pe cineva la monument. Se poate spune că monumentul era rudă cu toți copiii din școală. Așa că ne purtam frumos cu el. Îi duceam flori. Îi spuneam poezii. Îi și cântam uneori.

O fată îi zicea chiar sărut-mâna, când trecea prin dreptul lui.

Păi n-are mâini, Romițo, i-a spus învăță­toarea într-o zi.

Dar nu monumentului îi spun, ci bunicului, a răspuns ea.

Noi îl aveam la monument pe Mihalache, fratele bunicii. Sărise cu cal cu tot în aer. Dar calul nu era scris pe monument.

În vacanța de vară mă gândeam că s-ar fi cuvenit ca eroii să ia și ei vacanță de la război și de la moarte. Adică să le coboare numele de pe crucea de piatră din fața școlii și să se facă oameni la loc, și oamenii ăia să se întoarcă până la începutul toamnei acasă.

Aproape că nu era zi în care să nu mă uit după Mihalache. După calul său, nu, deși mi-ar fi plăcut să-l văd și pe el venind. Dar nu s-a întors nici unul. Cum nu s-a întors nimeni dintre cei din cimitir. Asta și era monumentul, un cimitir cu o singură cruce.

De cimitirul cel mare ne era frică. De cel mic din fața școlii nu ne speriam niciodată. Ba chiar ne era drag de el.

Mulți dintre noi se opreau în drum spre casă la monument și atingeau cu buricele degetelor numele cu care se înrudeau. Era un fel de a-i întreba pe ai lor ce mai fac.

Să știi, mamaie, îi spuneam bunicii la întoarcerea acasă, că fratele tău face bine. Stă liniștit pe cruce și așteaptă să i se dea vacanță de la moarte, ca să-și caute calul și să se întoarcă, împreună cu el, acasă. Singur, adică fără cal, zice că nu se întoarce nici mort!

E în stare, îmi răspunde bunica.

În stare să se întoarcă? Sau în stare să nu vină fără cal?

Dar mamaie uita să-mi spună.

Noi treceam în fiecare an în altă clasă. Dar eroii de la monument rămâneau în aceeași moarte mereu.

Într-o toamnă au rămas singuri de tot.

Asta s-a întâmplat atunci când s-a închis școala.

Se învățaseră cu florile și poeziile noastre eroii.

Din ziua aceea, crucea pe care le erau trecute numele n-a mai vrut să trăiască.

A intrat încet, încet în pământ. Deși ar fi trebuit să rămână vie. Ca să aibă și școala ce murise alături o cruce.