Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Moromeții, pur și simplu
Sunt din locul în care tocmai am ajuns, dar nu mă cunoaște nimeni. Poate doar întunericul, pe care îl știu de mic, din satul în care m-am născut, aflat în celălalt capăt al județului, aproape de Dunăre.
E sâmbătă seara și căminul cultural al comunei Talpa se umple de lume. Oameni de toate vârstele, de la copii ce nu merg încă la școală până la bătrâni mai în vârstă decât vremea rece de afară.
Toamnă spre iarnă la Talpa, locul unde s-au filmat „Moromeții”, filmul de odinioară și cel de anul acesta. Moromeții din cartea lui Marin Preda n-au trăi aici, ci la o depărtare de câteva zeci de kilometri, în Siliștea-Gumești, cum bine se știe. Dar, în județul Teleorman, Moromeții sunt peste tot. Au fost, mai precis, fiindcă satele în care au trăit sunt acum aproape pustii. Talpa e unul dintre ele, numai că, în seara aceasta, ulițele sale freamătă de viață, datorită filmului ce stă să înceapă la căminul cultural.
E aproape ca pe vremuri, când urma să aibă loc vreun bal. Fetele de atunci sunt bunicele de acum. Nepoatele lor, care sunt fetele de acum, au venit de la oraș să vadă filmul, dând pentru o seară pustiul afară din sat. Doar pustiul. Sărăcia n-au avut cum, a rămas.
Stere Gulea, regizorul „Moromeților”, e cumva de aici, fără să fie. S-a întors să continue filmul făcut în urmă cu 31 de ani. Printre cei din sala căminului cultural sunt și câțiva dintre sătenii de atunci. Au jucat și ei în film, cum au jucat și cei de acum, așa cum este tanti Didina, care i-a spus bună ziua Catrinei într-o secvență, iar la filmări a mânat caii căruței ce tocmai traversează ecranul. Copiii din sală par să se sperie un pic, crezând că or s-o ia caii înspre ei.
Au apărut și ei în film. Primarul Benone Rababoc a apărut, zice producătoarea Oana Giurgiu, peste tot, dar numai la filmări, ca să nu le lipsească celor din echipă nimic.
În primul rând, sentimentul că printre nepoții Moromeților din Talpa sunt acasă.
Și au fost. D-asta s-au și întors cu atâta drag aici, unde cea mai mare bogăție a locului a fost și este omenia. Asta cât vor mai exista oameni în sat. Adică Moromeți sau nepoți de Moromeți.
Rulează în căminul cultural din Talpa două filme în același timp. Pe ecran, „Moromeții 2”. În sală, Moromeții, pur și simplu. Sunt, oricât aș încerca să mă ascund, unul dintre ei .
Pe ecran îl văd, în locul lui Ilie Moromete, pe tatăl meu, dintr-o altă Siliște teleormăneană, mânând caii și întrebând vremurile: Unde mergem noi, domnule, acum?
„Domnul” vremuri nu știe, din păcate, să răspundă.
Talpa plânge singură în noapte. Și plâng toate satele din sud. Luna se uită somnoroasă pe fereastră și râde. Crede că e bal înăuntru, dar nu e. În Câmpia Burnasului, vremea balurilor s-a terminat demult.