Multiculturalism şi amnezie culturală

În ultimul sfârşit de an, ornamentele tradiţionale de Crăciun - bradul împodobit, renii, scena naşterii Domnului -, din mai multe oraşe din Marea Britanie, au fost lăsate deoparte. Gestul a fost justificat prin grija pentru atenta conservare a multiculturalismului. În locul acestora, spaţiile publice au fost împodobite cu umbreluţe, cu urări musulmane şi cu urări hinduse. Acest tip de incisivă echilibrare nu este o noutate în recenta istorie culturală a Europei. În vederea prezervării unui echilibru multicultural, cineva a avut de pierdut. De mai multe ori, acesta a fost creştinismul - o credinţă care, prin adânca sa înrădăcinare în solul cultural al Europei, prin numărul mare de mărturisitori şi datorită unei istorii occidentale marcate de derapajele inchiziţiei, este suspectată de tendinţe dominatoare.

Nu doresc să mă refer aici la relaţia dintre Stat şi Biserică aşa cum a fost aceasta dezvoltată de-a lungul istoriei Occidentului european. Nu intenţionez nici să pun în discuţie politicile Uniunii Europene de marginalizare, în numele corectitudinii politice, a fundamentelor culturii europene: creştinismul, iudaismul, islamul, elenismul. Vreau doar să trimit către ceea ce pare a face posibilă această tendinţă de ostracizare a creştinismului.

Occidentul tinde să îşi piardă multiculturalismul, devenind, treptat, amnezic. Fenomenul are ceva paradoxal. Cum poţi vorbi în cazul Europei zilelor noastre despre dispariţia multiculturalismului? Cum poţi susţine aşa ceva atunci când observi diversitatea etnică în care este imersată Europa Occidentală? Cum poţi vorbi în mod legitim despre alienare culturală atunci când partea apuseană a continentului cunoaşte o creştere spectaculoasă a numărului celor care vin din Orientul Mijlociu şi din Asia? Cum să crezi în aşa ceva din moment ce, acum, în Marea Britanie, cel mai răspândit nume este cel de "Muhammad", Londra fiind denumită - spre discreta exasperare a britanicilor - "Londonistan"?

După experienţa celui de-al Doilea Război Mondial provocat de ideologia nazismului, Europa a devenit sensibilă faţă de orice fel de discurs public suficient de popular, încât să fie adoptat de un număr majoritar de persoane şi suficient de articulat, încât să poată impune distincţii, să opereze disjuncţii şi să discearnă între "ce trebuie făcut" şi "ce nu trebuie făcut". În acest fel, discursul majoritar a fost convertit în ideologie, fiind suspectat cu atenţie, acuzat cu fermitate şi ostracizat fără ezitare. Beneficiarul acestei atitudini a fost individul sau minoritarul, iar discursul reprezentativ pentru această atitudine publică a primit numele de "corectitudine politică".

Prin intermediul acestui tip de discurs, Europa a devenit apărătoarea minoritarilor. Aspectul negativ al acestei evoluţii este cel al îndepărtării tradiţiilor fondatoare ale culturii Europene, cele fără de care în Europa nu ar fi putut apărea nici liberalismul, nici statul de drept şi nici sistemul constituţional - adică toate acele instrumente fără de care protejarea individului sau a minorităţii nu ar fi însemnat decât un ideal utopic. Atunci când creştinismul, iudaismul sau islamul sunt scoase din decorul culturii europene, putem aştepta instalarea unei amnezii profund maligne. Una care ne va împiedica să discernem între ce este bine şi ce este rău, pentru a nu provoca angoase existenţiale celor care au făcut răul. Nimic nu va mai fi de corectat, pentru că nimic nu este de reparat. Iar atunci când un veritabil totalitarism politic sau fundamentalism religios îşi va face simţită prezenţa, Europa nu va putea să reacţioneze. Pentru că şi-a refuzat acest lucru.