Multiculturalismul şi pluralismul religios astăzi

Începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, numărul creştinilor practicanţi se află în scădere, din ce în ce mai multă lume manifestând interes faţă de unele religii, venite majoritatea prin intermediul migranţilor în Europa. Tot mai puţină lume se identifică astăzi cu valorile creştine tradiţionale, aceste valori, dar și principiile sănătoase de viaţă din punct de vedere moral fiind contestate de tot mai multe organizaţii, atât americane, cât şi europene, care sub masca apărării drepturilor omului şi în virtutea corectitudinii politice promovează tot soiul de practici dubioase, prezentându-le tinerei generaţii ca pe ceva cât se poate de normal şi chiar la modă.

De aceea, Biserica este pusă în situaţia de a face faţă unor astfel de atitudini şi tendinţe care nu au nimic comun cu ceea ce creştinii numesc viaţa în Hristos, sau viaţa în Biserica lui Hristos. Aşadar, cum poate ajunge mesajul Evangheliei la generaţiile tinere care, bombardate fiind cu mesaje ideologice agresive prin intermediul televiziunilor şi al internetului, de la vârste foarte fragede, îşi schimbă modul de a relaţiona şi de a percepe realităţile spirituale ale lumii? Iezuitul francez Michel de Certeau vorbea despre dezinstituţionalizarea Creştinismului, fenomen care se vede mai ales din felul cum este citită, folosită şi interpretată Sfânta Scriptură, de multe ori, textul scripturistic fiind interpretat nu în duhul Părinţilor Bisericii, ci prin prisma diferitelor patimi ale celui care încearcă să dea o anumită semnificaţie textului respectiv.

Trăim într o societate pluralistă din punct de vedere politic, etnic, cultural, lingvistic şi religios. Cu toate acestea, nu putem şi nici nu trebuie să generalizăm atitudinile amintite. Glasuri răzleţe se asociază unor mărturisiri mai vechi privind ceea ce Occidentul socoteşte nu retrograd şi criticabil în comportamentul răsăritenilor, ci dimpotrivă, demn de imitat şi exemplar. În acest sens, Gepa Maibaum, raportoare oficială a Comisiei pentru Cultură, Învăţământ şi Informaţie a Parlamentului European (PE), sugera înaltului for din Bruxelles măsuri (adoptate printr-o rezoluţie a PE) privind principiile politicii culturale a Comunităţii faţă de statele din Est (foste socialiste). Astfel, în raportul citat se arată următoarele: „Vecinii noştri răsăriteni ar putea fi un exemplu pentru noi în ce priveşte anumite valori morale pierdute în societatea noastră, ca, de pildă, conştiinţa istorică, dragostea de carte, sensul familiei, ospitalitatea, disponibilitatea de a ne ajuta unul pe altul. Răspândirea valorilor est-europene, cunoaşterea culturii şi mentalităţii Europei Orientale ar fi foarte folositoare pentru noi”. Raportul citat expres în rezoluţii mai arată că trebuie evitat ca, în noile relaţii dintre Est şi Vest, aspectul economic să devină sufocant „lăsând loc doar unei culturi de consum facil, ieftină şi de comercializare rapidă”. Dacă ar fi să dăm o definiţie multiculturalismului, atunci am spune că acesta este o ideologie a diversităţii care are ca obiectiv afirmarea identităţilor de grup. În această privinţă, politologul italian Giovanni Sartori preciza faptul că multiculturalismul este acea politică ce promovează diferenţele etnice şi culturale din societate.

În Modernitate, multiculturalismul pare să fi eşuat, mai ales dacă analizăm ultimii ani de criză daţi de fenomenul migraţiei necontrolate din Europa. Din cauza abuzurilor înregistrate în sânul comunităţilor musulmane, preşedinţi şi premieri ai unor state precum Germania, Franţa sau Marea Britanie fie au declarat că multiculturalismul este un eşec total (Angela Merkel), fie au spus că modelul multiculturalismului este un eşec european (Nicolas Sarkozy), susţinând că trebuie să se renunţe la această doctrină a statului multicultural, pentru că, în cazul UK, „Marea Britanie necesită o identitate naţională robustă pentru ges­tionarea ideologiilor extremiste” (David Cameron). Conform lui Andrew Heywood, multiculturalismul are două dimensiuni, şi anume: una descriptivă şi alta normativă. Dimensiunea descriptivă se referă la existenţa unor societăţi multiculturale, modele în privinţa aceasta fiind Elveţia, SUA sau Australia, care s-au format datorită amestecului unor grupuri eterogene în teritorii care fie aveau o identitate culturală minimală, fie nu aveau una. Interesant este faptul că apariţia acestor ţări pe harta politică a coincis cu înfiinţarea statelor-naţiune. Dimensiunea normativă a multiculturalismului presupune „un model de reglementare întemeiat pe toleranţă şi împrumuturi culturale reciproce, pe valorizarea diferitelor experienţe culturale ale populaţiilor de origine etnică diferită care trăiesc în aceeaşi ţară” (Marcela Monica Stoica, „Succes sau eşec al modelului multiculturalismului în Uniunea Europeană”, în: Polis, Vol. III, Nr. 2/8/2015).

Multiculturalismul a rămas totuşi în Europa o realitate a vieţii, o realitate a grupurilor diverse ce convieţuiesc în cadrul aceluiaşi spaţiu geo-politic şi care se raportează diferit la ceea ce numim astăzi valori europene. Ruptă de Creştinism, identitatea europeană poate fi contestată astăzi, pentru că este pusă la îndoială însăşi capacitatea construcţiei europene de a promova conştiinţa apartenenţei europenilor la Uniunea Europeană, căci, după cum am văzut, domeniul economic şi cel politic nu sunt de ajuns. Fără o identitate colectivă care să depăşească graniţele naţionale, şi aici mă refer la Creştinism, şi fără un cadru comun pentru implementarea proiectelor, europenizarea nu prea pare să fie posibilă.