Mungiu, the best!

Bineînţeles că m-am simţit onorat să-i prefaţez lui Cristian Mungiu premiera de la Iaşi a filmulului, dar am făcut-o cât de scurt a fost posibil, pentru că publicul trebuia să aibă acces urgent la film, aceasta era „extrema urgenţă“, nu vorbele mele. De aceea, aş adăuga aici ceva din ce n-am spus acolo, dar i-am spus-o regizorului înainte de a începe vizionarea. De mult, mai de demult, în urmă cu circa un deceniu, deci în deceniul trecut, în secolul trecut, chiar în mileniul trecut, l-am întâlnit în rapidul Iaşi-Bucureşti pe Cristian Mungiu, însoţit de tatăl său. Terminase regia - eu îl ştiam plecat din Iaşi, dar credeam că anglistul e cu vreo bursă prin străinătate, nu că tocmai se reprofila! - şi venise într-o scurtă vizită acasă. Nu făcuse decât filmul de absolvire şi încă un scurt-metraj. Dar, în cele câteva ore cât am călătorit împreună, mi-a vorbit atât de pasionat, atât de intens prins în discursul său despre film, în general, şi despre proiectele sale încât, ajuns acasă, i-am povestit colegei mele de „minte, inimă şi literatură“ întâlnirea şi i-am spus că proaspătul regizor va avea o frumoasă carieră în faţă. Primul film de lung-metraj, „Occident“, mi-a confirmat această previziune, iar „4, 3, 2“ mi-a şi depăşit-o! Sunt bucuros că lucrurile stau aşa, sunt bucuros că acel Cristian Mungiu, pe care îl ştiu „de mic“, a ajuns „mare“, de fapt, „foarte mare“, chiar dacă asta înseamnă că şi eu am devenit mai bătrân!

Cum se întâmplă că Mungiu a reuşit să facă acest film excepţional, cu un buget foarte modest şi cu actorii din rolurile principale - extraordinari în film, toţi trei! - aproape debutanţi, când dinozaurii cinematografiei naţionale, cu bugete de zece ori mai mari şi acces la marii actori ai momentului, nu reuşesc să depăşească în producţiile lor o penibilă mediocritate? De ce Mungiu nu are, de fapt, aici, în cinematografia aborigenă, posibili „rivali“ decât printre congenerii săi, de la Cristi Puiu la Corneliu Porumboiu şi ceilalţi? Ce a avut Mungiu în plus, în realizarea acestui film, faţă de toţi nicolaeştii? A avut „o poveste adevărată“, pe care a ştiu s-o povestească fără cusur? Da, e un răspuns foarte bun, dar insuficient. Pentru că, pe deasupra, a avut ceea ce se cheamă „viziune“, calitatea care-i deosebeşte pe marii artişti de cei mediocri şi chiar de „meseriaşii“ oneşti. E calitatea ce-l distinge, de pildă, pe Henry Miller de un pornograf oarecare. Şi pe Mungiu de dinozauri şi meşteşugari. Nu că tânărul regizor n-ar fi şi un impecabil meşteşugar - se vede asta şi în „iureşul“ personajului jucat de Ana Maria Marinca, şi în excelenta scenă „teatrală“ a mesei „în familie“, în care marii actori ieşeni au dat o remarcabilă lecţie de joc static, şi în fabulos de realista scenografie furată unei realităţi ce-o credeam dispărută, şi în extraordinara explozie de mânie a blândului Vlad Ivanov, s-a văzut peste tot în film -, dar din fericire pentru el, şi pentru noi!, nu este numai atât, ci este, mai ales, un mare artist.

Unde se vede „viziunea“ în acest fabulos de crud şi de bun film? În abordarea primară, în privirea originară. S-au spus o mulţime de prostii despre această peliculă. Că apără avortul. Că, dimpotrivă, îl condamnă. Că e o denunţare a comunismului. Că e un semn al nostalgiei, al est-algiei. Nimic mai puţin adevărat. Mungiu nu este ideolog, ci artist. Mungiu nu este nici procuror, nici avocat, ci este pur şi simplu marele grefier. Şi, în această calitate, citeşte totul chirurgical, cu ochi neutru, dacă pot spune aşa, „la rece“. E chiar fascinant cum calda cruzime a filmului provine dintr-o privire atât de puţin, măcar aparent, angajată. Iar dacă îşi poate aroga, în cele din urmă, un rol de judecător, asta se întâmplă doar după consultarea tuturor probelor şi după audierea tuturor mărturiilor.

Staţi cu ochii pe Mungiu, Cristian Mungiu! Eu deja mă întreb ce Dumnezeu ne va rezerva viitorul în ce priveşte filmele sale. Mă întreb plin de curiozitate, nu de îngrijorare!