Născut ortodox

La Botez suntem curăţiţi de păcatul strămoşesc. Renaştem din apă şi din duh la viaţa cea adevărată. Din (multe) păcate, creştem şi ne pervertim. Iată încercarea noastră: tot ce avem de făcut e să păstrăm curăţenia aceasta primită prin Taina Botezului. Căci la sfârşitul drumului ne aşteaptă sau nu Mântuirea.

În câteva cuvinte aflăm ce avem de făcut. Nu în lungi dezbateri, problematizări, jocuri existenţiale. Sisteme întregi filosofice cad, unul câte unul, ca nişte castele din cărţi de joc, la suflarea Ortodoxiei. Nimic nu-i rezistă. M-am născut, sunt mândră, poate prea mândră s-o mărturisesc, în religia perfectă.

Nu ni se cere sfinţenia părinţilor care-şi zidesc trupul în stânci în speranţa Mântuirii. Dumnezeu are răbdare cu noi. Dar ni se cere (bunul-simţ, cel puţin, ne-o cere) să ştim şi să recunoaştem de câte ori greşim. Prea îmbucurător nu e deloc faptul că vremurile pe care le traversăm ne mitraliază pur şi simplu cu ispite. De la primul zâmbet matinal până la surâsul şters de cu seară, când ne spunem în şoaptă rugăciunea, drumul nostru cotidian e bombardat de ispite.

Trăirea concurenţială la locul de muncă, faţă de munca făcută din plăcere, cu unicul ei scop de a sluji semenilor noştri. Absenţa de la Liturghia de Duminică. Îndepărtarea de schema familiei tradiţionale formată din părinţi şi copii. Izolarea şi individualismul, dar şi sufocarea celuilalt. Cedarea principiilor creştine, ca monedă de schimb pentru promisiunile materiale. Doar un rezumat leneş al schismelor omului contemporan.

Nu e de mirare astfel că nostalgiile noastre se îndreaptă spre locuri, fapte ori imagini imaculate. Omul modern, în dorinţa lui de a fugi de persecuţia timpului şi a spaţiului, se orientează către spaţii imaginare ori reale, în orice caz, simulacre ale unei lumi inocente.

Să zicem că un sondaj recent arată că bărbaţii vor să meargă la pescuit, ca Sfântul Apostol Petru. Ori vor să călătorească cât mai mult. În itinerarul lor cochet, prin faţa vitrinelor din mall-uri, femeile îşi amintesc că au ştiut cândva să coasă, să împletească, să brodeze. Artiştii au lăsat pictura, literatura şi tot ce necesită o construcţie elaborată şi au ales arta fotografică, în special peisagistică, care a devenit un fel de artă imediată, răspunzând unei nevoi la fel de imediate de perfecţiune. Occidentul abundă de bliţuri fotografice, luminând iluzoriu fântânile din pieţele pietonale ori vechile catedrale ale burgurilor. Turiştii se înghesuie să încapă în încadrarea aparatelor foto, nădăjduind că fotografia va reţine, pentru veşnicie, zâmbetul asezonat cu monumentul de artă vizitat.

Dar această bucurie stimulată de micile plăceri nu înlocuieşte fericirea apropierii de Dumnezeu. Nicăieri, în crezul religiei noastre, nu ni se interzice să ne bucurăm. Dar nici nu ni se spune să ne complicăm existenţa în căutarea fericirii adamice. Ce simplu ar fi, nu-i aşa, mult prea simplu, ca sâmbăta să gătim, să coasem şi să dereticăm prin casă, iar duminica să mergem la Liturghie, îmbrăcaţi cu atenţie. Ar fi prea simplu să fim buni, să dormim liniştiţi. Să ne îngrijim de ceilalţi şi să ne facem din asta un scop. Să gândim fără orgoliu, fără ură. Curat şi liber, cum arde o lumânare. Să fim sinceri. Să ne cinstim părinţii. Să purtăm lumina aceea pe faţă. Să citim la nesfârşit Evangheliile, cele mai frumoase texte scrise vreodată. Ar fi prea simplu să ne amintim că, printr-un singur gest al crucii, trasând legătura noastră cu Dumnezeu şi deopotrivă legătura cu semenii, ne-am născut ortodocşi.