Nazaret - tărâmul vestirii mirabile și al împreunării Cerului cu Pământul

În biserica franciscană a Bunei Vestiri din Nazaret, zidire din a doua jumă­tate a veacului trecut (1969), imensa priveliște în mozaic de pe peretele din beton crud ce străjuiește Altarul, poartă de intrare către bolta cerească, înfățișează în transpunere metaforică tâlcul acestui loc sacru din Galileea. Aici, trimițând pe Arhanghelul Gavriil să-i vestească Fecioarei Maria nașterea cea minunată și nemaivăzută de Fiu, Dumnezeu a împreunat Cerul cu Pământul și s-a început scoaterea lumii din păcatul adamic spre mântuirea ei prin misiunea lui Iisus. Scrierea evanghelică, Luca: 1, 26-38, e grăitoare: „Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Iisus”.

 Ajuns la Nazaret, te întrebi de ce o fi ales spre făptuirea vrerii Sale Creatorul tocmai locul acesta, satul umil de pe o coastă pietroasă, unde grotele se deschideau înspre soare la acea vreme aidoma unor ciclopice pupile? Nu ai cum să găsești răspuns. E taina cea tăinuită, dar cu atât de profunde și binefăcătoare urmări în viața pământenilor.

 Maria și Iosif au părăsit Nazaretul la semn divin și au poposit în Betleem, unde S-a născut Pruncul Sfânt. Au fugit în grabă în Egipet tot din grijire cerească, să scape de prigoana ucigașului de copii, Irod. S-au întors la Nazaret, socotind că-i așezarea potrivită pentru creșterea lui Iisus, spre a-L dărui cetății și oamenilor acesteia ca să le arate adevărul, calea și viața. Nazarineanul avea să purceadă la rosturile sale, cele dumne­zeiești, în sinagoga din Nazaret. Cuvântul Lui profetic a stârnit mânie și, precum zice Evanghelia (Luca 4:16-30): „L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; Iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus”. Pe această „sprânceană” de mun­te, întru dăinuire neuitătoare, a celei dintâi urgisiri a Mântuitorului, creștinii au ctitorit o bisericuță, ruinată o vreme, astăzi reîntrupată.

 Întâmplările acestea hăt de demult au schimbat cursul istoriei omenirii. Nazaretul a devenit vatră a creștinătății, supraviețuind miraculos prin credință tare cuceririlor, pustiirilor, prădăciunilor. Comuni­tățile creștine, ortodoxă, catolică, maronită, coptă, n-au putut fi clintite din acest topos aidoma muntelui în care stau înfipte casele și bisericile acestora. Viețuiesc la Nazaret arabi și evrei, cu moscheile și sinagogile lor, dar așezarea are pecete pregnant creștină, panaș de meleag legendar. Bisericile Nazaretului s-au ridicat pe incinte sacre, Izvorul Mariei, Grota Fecioarei și Atelierul lui Iosif. Fiecare din acestea, prin cei care le au sub sceptru, ortodocși și catolici, revendică a fi cadru al pogorârii celei vestitoare a Arhanghelului Gavriil.

 Peste Grota Izvorului, și azi șiroind, tronează din secolul al XVII-lea (1650) biserica grecească închinată Arhanghelului Gavriil. Volumetrie delicat și grațios rostuită, din piatră arsă de soare, cu reflexe de pârg târzielnic, dominată de o clopotniță longilină ca un fel de caligramă, simbolizând vestea cea bună. Interiorul, ca din bătrâne timpuri, în amurgire, e înnobilat de zugrăvitura a doi români, într-o horire melopeică. E pictura fraților Mihai și Gavril Moroșan, isprăvită în 1978, danie a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în anii păstoririi Preafericitului Justin. Erminia, cu vălurirea de covor policrom, include și două figuri iconice românești, pe Sfântul Ioan de la Suceava și pe Cuvioasa Parascheva de la Iași. Vesti­men­tația lor aduce aminte de tușeul mângâios al costumelor noastre populare. În curtea bisericii se regăseș­te un alt testimoniu al dăruitorilor români, icoana în mozaic a Bunei Vestiri, adusă ca jertfă aici de credin­cioși din Argeș.

 E greu de spus dacă la Izvor Domnul S-a făcut auzit din cer, glăsuind Mariei prin Arhanghelul Gavriil. E sigur însă că pășind aici ai simță­mân­tul că ești pe urmele Mariei și o vezi aievea purtând urciorul ori cofăielul cu apa cea binefăcătoare și înmiresmată. Grota cu Izvorul e de secole sanctuar. La fel și Grota Mariei și Atelierul de tâmplărie al lui Iosif. Cea dintâi zidire de lăcaș de rugăciune și pomenire aparține împărătesei Elena, distrusă de cuceritorii musulmani. Peste ruinele bizantine cruciații au ctitorit bazilică, fără să fi reușit să o desăvârșească. Se petrecea ca în legenda Meșterului Manole. Ceea ce înălțaseră cruciații a fost ras de pe fața pământului la 1260 de mameluci. Dar pe cât de aprigă s-a arătat forța distructivă a năvălitorilor, pe atât arzătoare s-a dovedit vocația întemeietoare a creș­ti­nilor. Următorii făuritori ai Casei Dom­nului au fost franciscanii, care nu s-au dat bătuți chiar când viața lor a atârnat de un fir de păr. La 1730 au construit biserică nouă pe te­melii vechi. Au mărit-o în 1877, ca să o demoleze în 1954 spre a înălța falnică bazilică, pe măsura însem­nă­tății de fapt primordial a Bunei Ves­tiri. E un edificiu monumental. Se zărește cu murii săi albi și majes­tuoși din depărtări, încununați de cupola ce zvâcnește spre înalturi ca un potcap arhieresc. Biserica Bunei Vestiri din Nazaret, cu aspectul ei de fortăreață, este opera arhitectului italian Giovanni Muzio, care i-a avut colaboratori pe câțiva dintre cei mai iscusiți specialiști israelieni în materie. Conceptul acestuia s-a înscris în tendințele epocii în ceea ce pri­vește construcția bisericilor catolice în Europa și în întreaga lume, acela al ieșirii din tiparul bazilical clasic, chiar cel neo-romanic, prin apelul la forme noi, consonate cu direcțiile novatoare din arhitectură și cu specificitatea locului de temeinicire. La Nazaret, autorul cutezătorului proiect a avut inspirata idee de a conferi acestui spațiu sacru ceva din duhul grotelor veacurilor de început, într-un cadru al timpului de azi și alcătuindu-se cu sacralitate de templu ca dintotdeauna. Întreaga, mă­rea­ța biserică e din beton armat crud, adică netencuit, ghintuit precum pereții de metal ai unei nave. Volumetria se structurează spre a da impresia de peșteră. Lumina se furișează, prefirându-se prin vitralii multicolore, urzind o atmosferă de mister și de adânc subpământean. Austeritatea e contrapunctată de o fastuoasă galerie de întruchipări artistice ale Maicii Domnului, reprezentată în ipostaze caracteristice comunităților romano-catolice din tot mapamondul. Tehnicile sunt felurite, de la mozaic la ceramică, metal, la zugrăvitura iconică. Lumina cade aidoma unor reflectoare ce scaldă o scenă de teatru, în registre menite a etala splendoarea și unicitatea operelor. E uimitoare punerea în valoare a unei vederi americane a Fecioarei în metal. Fața Mariei are culoarea antracitului, ce capătă prin revărsarea unui flux luminos strălucirea abanosului sub bătaia razelor de soare. În imensul spațiu al bisericii, cu alveolele și absidele în ritmică alternare, domnește o atmosferă crepusculară, ce se împletește cu umbrirea carstică, creând un cadru magic. La Răsărit, în spatele Al­ta­­rului, se produce o irumpere parcă solară, îmbrăcând în mantie strălucitoare scena îmbrățișării Cerului cu Pământul la ceas de vestire a marelui dar al Domnului pentru viețuitorii Terrei. Mozaicul, cu deschidere grandioasă, o celebrează pe Fecioara Maria, Maica Bisericii. Întorci privirea și dai de Grota în care au trăit Iosif și Maria. Pâlpâiri ca de candelă suie lin spre cupola bisericii, cu al său croi de cort ancestral. Tot acest cosmos al sfin­țeniei se întregește cu biserica, tot fran­ciscană, a Sfântului Iosif, din 1914, modelată în stil neo-romanic, cu influ­ențe siriene, podoabă și cunună a altei relicve de preț a Nazaretului, Grota Atelierului de tâmplărie al lui Iosif.

 Nazaretul ca așezare urbană pare, privit de la distanță, o bulucire de stânci încastrate în înălțimea ce se ițește spre cer. Sunt de fapt casele cele din piatră rânduite de la poale spre vârf în straturi succesive. Le brăzdează ulițe înguste, șerpuitoare, asemenea cărărilor montane. Din acest vălmășag de forme și culori se reliefează princiar, cu a lor chipeșă configurare, bisericile creștine, ce-s emblema locului, consacrat de milenii ca tărâm al vestirii unei noi ere și matrice a îmbrățișării cerești a pământului, adică a umanității, creație a lui Dumnezeu.