Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nea Opriș

Nea Opriș

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 24 Sep, 2021

Umbla toată ziua cu aparatul de fotografiat de gât. Stai să-ți fac o poză, zicea. Cei mai mulți stăteau.

Când se întâmpla să fie vreo nuntă sau vreo înmormântare, fotograful era acolo. De multe ori se întâmplau amândouă în același timp, ba chiar se întâlneau una cu cealaltă pe drum, neștiind nimeni care dintre ele trebuie să aibă prioritate. Lasă că mortul poate să mai aștepte, zicea câte unul, și-o luau mirele și mireasa în față. Mortul nu se supăra, din contră, îi părea bine că mai zăbovește nițel pe lumea aceasta. Nea Opriș, căci așa se numea fotograful, făcea poze și colo, și colo. Bă, îi striga Stancu Pieleanu, care ieșea să le întâmpine pe amândouă, vezi ca nu cumva alea cu nunta să iasă triste, iar alea cu înmormântarea vesele. Ai grijă să nu încurci tristețea cu veselia! Să le pui unde trebuie!

Eu nu pun nimic de la mine, Stancule, îi răspundea nea Opriș. Ce se vede în realitate, se vede și-n fotografie!

Într-o primăvară, ne-am pomenit cu nea Opriș la noi în curte. Îl chemase tata să ne facă o poză. Toți trei în fața casei. Toți patru, cum ar veni, că făcea și casa parte din familia noastră.

D-asta îi și spunea mama, când ieșea dimineața pe poartă: La revedere, căsuțo! Să te găsesc sănătoasă când mă întorc! Mie îmi venea să râd când o auzeam. Dar acum îi spun și eu la fel.

Atunci, însă... nu prea eram copt la minte, abia începusem să merg la școală.

Fotograful a cerut un scaun, pe care l-a așezat pe tata. Mamei i-a spus să stea în picioare, cu o mână pe umărul lui, în vreme ce mâna cealaltă o ținea pe umărul meu. Erau ca niște epoleți de general mâinile mamei pe umerii noștri. Jumătate de general, tata, a doua jumătate, cu mult mai mică, eu!

Încă un pic, a chicotit nea Opriș, și a rupt iute o rămurică plină de flori din salcâmul din spatele lui și mi-a dat-o mie s-o țin în mână.

Acum e bine, a zis apoi, făcân­du-ne semn să nu scoatem nici un sunet. Și a apăsat pe declanșatorul aparatului de fotografiat. Doar că, în timp ce el apăsa, unul dintre cocoșii din curte a intrat în cadru, slobozind un cucurigu de toată frumusețea.

Am și astăzi poza aceea în care cocoșul cântă încontinuu, iar florile de salcâm din mâinile mele nu se ofilesc niciodată.

Tot ce se află în fotografiile lui nea Opriș a rămas ca pe vremuri. Și nunțile, și înmormântările, și pomii înfloriți, și casele oamenilor, și oamenii. Fotograful a strâns de-a lungul anilor întregul sat în pozele sale, parcă pentru a-l feri de trecerea timpului.

Pe el însuși n-a putut să se ferească. Mi-am regăsit vremea copilăriei înghesuită în patru saci. Fiul cel mic al fotografului m-a sunat vara trecută, ca să-mi dea această veste uimitoare, pentru a-mi da după aceea chiar sacii cu pricina, cu toată tinerețea lumii în care am crescut înăuntrul lor. În alb-negru, ce-i drept, nu în culori. Albul florilor de salcâm din mâinile mele. Și părul negru al mamei.

De atunci, mă tot întreb, răsfoind fotografiile respective, cum să fac să intru într-una dintre ele și să nu mai ies de acolo niciodată?!