Negustorul de cuvinte

Tăcerea avvei Teodor înfierează o meteahnă «intelectuală»: decalajul între ceea ce știi și ceea ce pui în practică. Tăcerea bătrânului condamnă pe cel care acumulează învățătură duhovnicească doar pentru a părea înțelept, pentru a o putea livra încolo și încoace spre a-și asigura o oarecare superioritate în raport cu ceilalți. A repeta cuvintele marilor Părinți fără implicare personală, fără să simți că ele te privesc cu adevărat și sunt spuse pentru tine înseamnă a trăda mesajul; a te arăta nevrednic de el, un simplu negustor de cuvinte, cu o părută înțelepciune.“

Lumea Părinților pustiei, a asceților, este una aparte, misterioasă, cu reguli nescrise, dar ferme, care pun în lucrare zilnic valorile Evangheliei. Lumea aceasta pentru a putea fi înțeleasă are nevoie de interpretare. Suntem obișnuiți cu părinți duhovnicești care fac risipă de cuvinte; care aruncă sămânța evangheliei peste tot, atunci când li se cere și lasă în seama lui Dumnezeu să facă rodnice cuvintele lor. Sunt însă și cazuri când bătrânii refuză să vorbească. Cel mai adesea din smerenie, delicatețe și dorința de a rămâne netulburați. În alte cazuri, bătrânii nu vorbesc tocmai pentru că receptorul este ina­decvat; pentru că motivele care îl determină să caute povă­țui­re nu sunt dintre cele mai curate.

Un astfel de om, bun cunoscător de suflete, poate având chiar darul înainte-vederii, care nu cedează în fața insistențelor unui frate ce vrea cuvânt cu orice preț este și avva Teodor de la Ferme. Fratele insistă trei zile, dar bătrânul rămâne neclintit. În cele din urmă fratele se vede nevoit să plece, întristat de refuz. Gestul avvei este de neînțeles chiar pentru ucenicul lui, care are nevoie de lămuriri: „Avva, de ce nu i-ai zis un cuvânt și l-ai lăsat să plece întristat?” Bătrânul i-a zis: „Da, nu i-am vorbit, căci e negustor și-i place să se laude cu vorbele altuia”. Relația ucenicilor cu bătrânii lor este una permanent mediată de Dumnezeu. Nu se extinde exclusiv pe orizontală. Iar avva este responsabil pentru cuvintele lui și pentru felul în care acestea rezonează în inima celui care le primește.

Responsabilitatea este gestionată de discernământ, sau în­țe­lepciunea asistată de Duhul Sfânt a ascetului care a sporit duhovnicește. În virtutea respon­sabilității amintite și a discernământului, avva alege să tacă, fără să își explice tăcerea în fața celui care îi cere cuvânt. În afara tăcerii ar mai fi avut o posibilitate - discursul moralizator. Putea să îi explice că nu face bine și să îl mustre pentru drumul pe care a apucat-o. Cu totul neaș­tep­tat, într-o carte cum este Patericul egiptean, alcătuită în cea mai mare parte din întâlniri duhovnicești între mari Părinți și ucenici deschiși spre învăță­tu­ră, discursul moralizator este cvasiabsent. Mustrările sunt rare și de o delicatețe care le face abia sesizabile (desigur, și aici sunt excepții remarcabile, care însă nu schimbă nota generală). Avva Teodor de la Ferme, atunci când tace, este în deplină conso­nan­ță cu alți mari asceți ai deșer­tu­lui. Când însă explică tăcerea, se dovedește un mare învățător și un bun cunoscător al sufletelor.

Tăcerea avvei Teodor înfierează o meteahnă „intelectuală”: decalajul între ceea ce știi și ceea ce pui în practică. Tăcerea bătrânului condamnă pe cel care acumulează învățătură duhovnicească doar pentru a părea înțelept, pentru a o putea livra încolo și încoace spre a-și asigura o oarecare superioritate în raport cu ceilalți care nu l-au întâlnit pe părintele cutare, nu au fost ucenicii duhovnicului cutare sau nu au ajuns în pelerinaj la mănăstirea unde se află acel cutare avva celebru. A repeta cuvintele marilor Părinți fără implicare personală, fără să simți că ele te privesc cu adevărat și sunt spuse pentru tine înseamnă a trăda mesajul; a te arăta nevrednic de el, un simplu negustor de cuvinte, cu o părută înțelepciune.