Neînţeleasa îmbulzeală

De fiecare dată când evenimentele majore din viaţa Bisericii Ortodoxe Române sunt prezentate la televiziunile noastre, acestea recurg invariabil la clişeistica temă "a îmbulzelii" oamenilor, fie la agheasmă, fie la moaşte. Zadarnic aş vrea să nu-mi pese, însă când urmăresc aşa ceva sunt mereu surprinsă de modul "fabricat" al relatării, ca şi de ciudata dorinţă de a arăta tendenţios faptele legate de ortodoxia noastră.

Am avut un exemplu recent, când televiziunea publică şi-a început jurnalul cu beatificarea, la Roma, a papei Ioan Paul al II-lea. Profesionist făcută - că doar de acolo au izvorât toţi profesioniştii din celelalte televiziuni ale noastre -, ştirea a durat câteva minute bune, a cuprins şi un reportaj de la faţa locului, cu declaraţii, totul ca la carte. După aceea însă a fost semnalată în viteză şi canonizarea Cuviosului Irodion, în cadrul unui eveniment la care au participat în jur de 10.000 de persoane, la Mănăstirea Lainici. N-a fost plăcut pentru poporul majoritar creştin-ortodox să fie informat mai întâi despre beatificarea papei şi abia după aceea despre canonizarea părintelui ortodox, şi român pe deasupra.

Acum strict jurnalistic vorbind, ca între profesionişti, să zicem că un milion de pelerini la Roma şi faima unui papă îndreptăţesc ca evenimentul de la Vatican să fie prezentat primul într-un jurnal. Însă proximitatea şi mai ales naţionalitatea sfântului de la Lainici, despre care sunt dovezi clare că a făcut multe minuni în viaţă şi după plecarea la Cer, sunt lucruri care pot constitui temeiuri de difuzare pe primul loc a evenimentului despre canonizarea sa. Deranjant a mai fost şi faptul că în încheiere ni s-a spus despre nelipsita "îmbulzeală", care era de fapt un stat la imensul rând spre racla cu moaştele noului sfânt. Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii "se silesc" să intre în Împărăţia cerului, de dragul sfântului se grăbesc, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism. În fond, acei oameni nu se roagă numai pentru ei, sunt convinsă. Acolo este o îmbulzeală la speranţă.

Pe de altă parte, ne amintim şi că reporterii tv, în general, au această boală veche de a căuta (forţa) senzaţia care le "face" ştirea. S-a observat în timp şi un alt lucru nefiresc: când este vorba despre un suveran pontif, totdeauna crainicii folosesc apelativul corect, aşa cum este utilizat în lumea catolică, "Sfântul Părinte", dar când este vorba despre Întâistătătorul Bisericii noastre, ei îi spun cum le vine, cel mai adesea "Patriarhul" sau, cu totală lipsă de bună-cuviinţă, îi spun familiar pe numele de botez. Mai mult decât atât, îmi amintesc cum, poate şi din cauza neadecvării ştirilor de la tv pe teme bisericeşti, o colegă de la un ziar laic m-a întrebat, imediat după moartea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist: "Când se va alege noul Teoctist? Cine crezi că va fi Teoctistul?", confundând, desigur, funcţia cu numele.

Ar fi de tras o concluzie tristă de aici. La un anumit nivel, acolo, în cercul celor care decid importanţa evenimentelor demne de difuzat la o televiziune sau alta, există un soi de ruşine faţă de manifestarea poporului în pelerinaje, ruşine care vine de fapt din necunoaşterea credinţei. Există apoi un snobism care îi face să adore alinierea perfectă a băncilor din bisericile catolice şi ordinea pe care o respectă credincioşii care asistă la slujbele lor, în general, puţini la număr, participând la nişte slujbe scurte... (În treacăt fie spus, dacă ne gândim bine, un milion de pelerini pentru un "papă mondial" a fost puţin faţă de 10.000 de oameni pentru un părinte smerit, Irodion, abia făcut lumii cunoscut recent). Şi nu în ultimul rând, există şi o ruşine de a fi român, căci, "iată cât sunt de înapoiaţi şi necivilizaţi aceşti români care stau la rând pentru sărutarea moaştelor", par a spune reporterii respectivi.

Dincolo de toate, măcar să existe corectitudine jurnalistică dacă o minimă solidaritate faţă de credinţa neamului nu se poate.