Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Nejudecarea
Alături de smerenie, una dintre marile teme ale ascezei spirituale la Părinții deșertului este nejudecarea. Porunca Mântuitorului „nu judecați pentru ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura” (Mt. 7, 1-2) are puternice ecouri la asceții din toate generațiile.
În Patericul egiptean la avva Isaac Tebanul găsim o povestire cutremurătoare, care arată implicațiile judecării aproapelui. „Avva Isaac s-a dus odată la chinovie, a văzut un frate greșind și l-a osândit. Când a plecat în pustie, un înger al Domnului a venit la el, s-a pus în fața ușii de la chilie și i-a zis: «Nu te las să intri». Bătrânul întreabă: «Ce înseamnă aceasta?» Îngerul i-a zis: «Dumnezeu m-a trimis ca să te întreb: unde-mi poruncești să îl arunc pe fratele pe care l-ai osândit?» Bătrânul s-a pocăit îndată și a zis: «Am greșit, iartă-mă». Îngerul i-a zis: «Ridică-te, Dumnezeu te-a iertat. Dar păzește-te de acum înainte să nu mai judeci pe cineva înainte de a-l judeca Dumnezeu»”.
Osândirea aproapelui este un reflex frecvent, născut din mândrie, consecință a supraordonării. Îl condamni pe celălalt atunci când te consideri mai bun decât el, când ești insensibil la propriile tale răutăți și neputințe. Judecarea aproapelui este semn al lipsei de mărinimie, dragoste și compasiune. Înainte de a fi un păcat împotriva fratelui, judecarea este o formă luciferică de uzurpare a lui Dumnezeu, Cel care, după cuvântul Evangheliei, lasă împreună să crească grâul și neghina, pe cei buni și pe cei răi, până la cea de-a doua venire. Mai mult decât atât, judecarea aproapelui este un act gratuit, lipsit de responsabilitate și fără alte consecințe decât asupra sufletului celui care judecă.
În rugăciunea Tatăl nostru, pe care creștinii o rostesc atât de des, măsura stabilită este aceeași: „ne iartă nouă greșelile precum iertăm și noi greșiților noștri”. Întreaga umanitate este prinsă într-o strânsă legătură, depindem unii de ceilalți și ne datorăm unii altora dragoste și compasiune. Dumnezeu este singurul care poate să judece întemeiat, doar la El se găsesc în echilibru total bunătatea și dreptatea, doar El cunoaște adâncurile inimii fiecărui om și mobilurile adânci care au dus la producerea oricărei fapte.
Bătrânii asceți au făcut în inima lor un salt uriaș, reușind să întoarcă dubla măsură obișnuită. Dacă în general suntem tentați să ne menajăm pe noi înșine, să fim îngăduitori cu slăbiciunile noastre, dar aspri cu ceilalți, la acești nevoitori din deșert raportul este invers. Ei sunt aspri cu ei înșiși, își pun pe umeri sarcini grele pe care le asumă cu multă seriozitate, în vreme ce față de ceilalți sunt mereu îngăduitori. Iar regula pe care o aplică atunci când vine vorba despre greșelile fraților este simplă: se feresc să judece înainte de judecata lui Dumnezeu.
În plus, în fața păcatului, a greșelii celuilalt, singura atitudine posibilă este compasiunea. Orice păcat este de fapt o mărturisire a neputinței și a slăbiciunii, care se cere întâmpinată cu dragoste și zdrobire a inimii. Doar asemenea atitudine este vindecătoare și nu contribuie la sporirea necontrolată a răului.
.jpg)
