Nemulțumire și trufie

Oare de câte ori am zis și noi cel puțin o parte din ceea ce zicea avva Ioan Colov: „Vreau să fiu fără nici o grijă, cum sunt îngerii, fără griji, nelucrând, ci doar slujindu-L pe Dumnezeu neîncetat”? Asaltați de griji, extenuați, stresați și tracasați, gândul fugii de lume vine ca o eliberare. Chiar dacă doar contemplăm în minte ideea fugii, a distanței, ea devine tentantă. Pare soluția tuturor problemelor noastre. Avva Ioan, călugăr fiind deja, a încercat cu adevărat să fugă și mai mult în deșert. „Și-a dezbrăcat haina și a plecat în pustiu. După o săptămână s-a întors la fratele său, a bătut la ușa și l-a auzit întrebând înainte de a deschide: «Tu cine ești?» El a răspuns: «Ioan, fratele tău». Dar celălalt i-a zis: «Ioan a devenit înger, nu mai este printre oameni». El a început să strige: «Eu sunt Ioan». Dar fratele său nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se chinuie până spre dimineață. În cele din urmă i-a deschis: «Te-ai făcut om din nou și ai nevoie să lucrezi, ca să mănânci?» Celălalt s-a închinat în fața lui și i-a zis: «Iartă-mă, frate».”

Lecția pe care a învățat-o avva Ioan a fost în primul rând lecția nemulțumirii și a îngâmfării. Cele două merg mână în mână, prinse într-un joc greu de descifrat. Mândria are capacitatea de-a dreptul excepțională de a di­simula; de a se ascunde sub aparența celor mai onorabile in­ten­ții și aspirații. Nemulțu­mirea este, la rândul ei, ca o armă cu două tăișuri. Poate foarte bine să fie o pornire naturală, născută dintr-o smerenie vie, un motor real al întregii vieți duhovnicești; conștiința mobilizatoare nede­să­vâr­șirii proprii. La fel cum poate să fie un efect coroziv al trufiei (care merită să ne amintim că este începutul păcatului, după cum răsună avertismentul din Isus Sirah 10, 13). Nemul­țum­i­rea care se naște din trufie se configurează cu totul altfel. Dacă cea dintâi este în primul rând îndreptată spre sine și determină intensificarea efortului ascetic, în al doilea caz ne­mul­țu­mi­rea este o formă de frustrare re­voltată care stabilește cauzele propriului eșec în afară. De vină sunt mereu contextul, ceilalți, societatea etc.; tot timpul altcineva, iar eu niciodată. Dacă totuși eu aș putea fi responsabil, atunci se găsesc cu siguranță și cir­cum­stanțe atenuante. Altfel spus, vina celorlalți va fi de fiecare dată mai mare. Dacă smerenia este realismul creștinului prin excelență, mândria este lentila care deformează: exagerează ori minimalizează după caz.

Avva Ioan cel Pitic se pare că s-a văzut pe sine deasupra celor­lalți, capabil să ducă o viață diferită de a celor care se ocupă cu lucruri minore, dacă le privești din perspectiva absolutului, cum ar fi preocuparea legitimă pentru hrană și îmbrăcăminte. De aceea pleacă să trăiască acea viață îngerească pe care și-o imagina. Și-a dezbrăcat haina și s-a dus. Nimeni nu i-a stat împotrivă. Se pare că experiența este cel mai bun pedagog; ba mai mult chiar, în unele cazuri este singurul. ­Avva Ioan pleacă în deșert, unde s-a întâlnit cu propriile limite. Nu a rezistat acolo și este silit să revină. Iar întoarcerea este însoțită de o scenă în care se amestecă ironia cu afecțiunea și cu dorința de a da o lecție. Uneori ironia însăși se dovedește a fi o acțiune pedagogică, dar și o manifestare a iubirii. Ca în cazul fratelui care-i zice că Ioan a devenit înger și nu mai este printre oameni. Se întrevede aici întreaga tensiune a relației dintre cei doi: tristețea pentru nebunia temporară care l-a cuprins pe Ioan și de care se putea lecui doar prin eșec, dar și bucuria reîntoarcerii. Și peste toate lecția reconcilierii, întemeiată pe actele eroice ale recunoașterii greșelii și iertării.