Nepăsarea ca moarte

Am avut ocazia să aud nu de puține ori din partea unor părinți sau a unor oameni care lucrează cu copiii observația că generațiile tinere sunt tot mai nepăsătoare, tot mai greu de motivat în vederea unei lucrări individuale și cu atât mai puțin a uneia în comun. De parcă ar fi lipsiți de puterea voinței de a urmări un lucru și de a-l duce la bun sfârșit. Și trebuie subliniat că acestea nu sunt cazuri izolate, ci reprezintă caracteristica dominantă a celor mai mulți dintre copiii de astăzi.

Dar ce este această nepăsare care se răspândește aproape ca un virus în mase? Este o maladie a sufletului ce se manifestă prin neputința de a te hotărî să începi ceva, este evitarea a tot ceea ce presupune efort susținut, este renunțarea lucrului început la jumătatea drumului, este o complacere leneșă, este o stare călduță, „nici fierbinte, nici rece”, așa cum se spune în Apocalipsă (3, 16), în care omul este preocupat doar de nevoile eului său. Iar ieșirea în afara propriului sine este condiționată doar de obținerea unei plăceri, iar nu de iubirea aproapelui sau de înțelegerea faptului că viețuirea în comunitate presupune uneori anumite jertfe și renunțări.

De obicei, aceste mutații comportamentale care apar în cadrul unor generații nu se pot explica numai prin simpla analiză a modului acestora de a fi și de a gândi. Există și cauze mai adânci decât ceea ce se poate observa la o privire superficială. De pildă, anumite mentalități și idei trecute, care abia acum își aduc roadele vizibile, în urmașii celor care cândva au fost influențați de ele. O astfel de mentalitate este și aceea specifică fazei finale a epocii comuniste din patria noastră, în care starea normală a lucrurilor a fost un soi de indiferență generalizată. În omul contaminat de formalismul muncii colective și al retribuției nediferențiate în funcție de calitate, a început să încolțească o vădită nepăsare față de bunurile comune care erau „ale poporului”, ale tuturor și de fapt ale nimănui. Nimeni nu simțea cu adevărat răspundere, pe nimeni nu durea, la propriu, dacă ceva se deteriora sau se pierdea din tot ceea ce se producea în comun. Iar asta se datora impersonalismului ateu, care ajunsese să afecteze, indirect, majoritatea populației țării. Așadar, aceasta este o cauză, care a lucrat în profunzime și și-a adus o contribuție însemnată la formarea sufletească a generațiilor de astăzi.

Totuși, făcând recurs la mulțimea mijloacelor de informare pe care le avem astăzi la dispoziție, putem afla că această stare de nepăsare există și în alte părți ale lumii, unde nu au existat regimuri comuniste. Lecturând, de pildă, scrierile duhovnicești ale sfântului contemporan Paisie Aghioritul nu poți să nu remarci dezamăgirea marelui nevoitor față de generația tinerilor greci, pe care o și numește, de altfel, „generația nepăsării”. Părintele identifică această adevărată boală a modernismului în dezorientarea, în individualismul și în lipsa de noblețe și de mărinimie care defineau tineretul grec de la finele veacului trecut. Însă nepăsarea despre care vorbim nu este o simplă boală sau o incapacitate proprie unei generații handicapate, ci este un efect. Este efectul ignorării lui Dumnezeu și a chemării la desăvârșire pe care El o adresează omului. „Nepăsarea față de Dumnezeu aduce cu sine nepăsarea față de toate celelalte lucruri”, zice cuviosul. Pentru că absența unei credințe în „cele ce nu se văd” îl face pe om să se limiteze la lucrurile lumii văzute, atitudine care înseamnă, de fapt, netrebnicirea puterilor lui sufletești. Cu alte cuvinte, nepăsarea nu este nimic altceva decât un simptom văzut al unei mari lipse lăuntrice, este indicele omului care trăiește fără vreo legătură cu Dumnezeu, ceea ce în limbajul tradiției noastre ortodoxe poartă numele de „moarte a sufletului înaintea morții trupului”.

Dar totdeauna pentru cel care voiește cu adevărat există și o ieșire din criză, prin urmare și din această stare de nepăsare. Și un rol important îl joacă aici comunitatea Bisericii, care prin definiție deține mijloacele necesare restaurării sufletului. Înainte de toate, însă, potrivit aceluiași Cuvios Paisie, pentru a izgoni starea de nepăsare în care se află cineva este necesar să i se transmită „neliniștea cea bună”, să-și facă probleme de conștiință, ca apoi singur să simtă nevoia schimbării. Aceasta îl va face apoi să iasă din călduța mulțumire de sine sinonimă cu moartea, să pătrundă „în noima lucrurilor și să ajungă să simtă binele ca necesitate”.