Nesfârşita luptă

În afară de o serie, destul de restrânsă, de mari avvi care au influenţat generaţii întregi de călugări (Antonie, Arsenie, Pimen etc.), Patericul păstrează memoria multor călugări din înţelepciunea cărora ne-au rămas mici mostre, dar a căror biografie a fost demult uitată.

Un astfel de om este avva Avraam. Acest nume vetero-testamentar era destul de răspândit între călugării egipteni, prin urmare dificultatea identificării fiecăruia dintre ei cu precizie este mare. Acest avva Avraam despre care vorbim a fost ucenic al lui Agathon, călugărul rătăcitor, cunoscut pentru înţelepciunea şi discernământul său. Avraam moşteneşte aceeaşi capacitate de a deosebi duhurile, de a identifica adevărul şi de a-l urma. Prima apoftegmă, din cele trei care îi sunt dedicate, este o foarte convingătoare dovadă în acest sens. Un text care dezvăluie relaţiile profunde, raporturile care guvernează adâncul nostru.

În viaţa lor de zi cu zi, monahii îşi consumă energia în războiul nevăzut pe care îl duc cu patimile. Inevitabil, apare întrebarea dacă patimile acestea mor vreodată, şi dacă da, cum arată un om ale cărui patimi au murit, cineva cu adevărat nepătimitor.

În cazul nostru, avva Avraam aude despre un bătrân care după 50 de ani de nevoinţă, în care nu a mâncat pâine şi nu a băut vin, spune despre sine: „Aşa am omorât curvia, iubirea de argint şi slava deşartă“. Bătrânul Avraam decide deci să testeze sensul acestor cuvinte şi îl întreabă pe călugăr dacă nu are vreo mişcare lăuntrică în faţa bogăţiei, a unei femei frumoase sau dacă îi sunt cu totul egale laudele şi ocările. De fiecare dată observă că gândul rău există pe mai departe în fiecare din situaţiile de mai sus şi că e nevoie de un efort ascetic pentru a le ţine în frâu. Concluzia avvei Avraam este următoarea: „Patimile continuă să trăiască fiind doar legate de sfinţi“.

Cugetarea bătrânului este sursă a nădejdii pentru cei care îndură asaltul necontenit al gândurilor. Este firesc să fie aşa. Patimile care zac în noi ne fac război continuu. Ţine de condiţia efemerei noastre petreceri pământeşti.

Nădejdea pentru creştini nu înseamnă consolarea cu o iluzie care să ne facă suportabil prezentul. Nădejdea nu se bazează pe promisiuni deşarte şi pe vorbe goale. Nădejdea creştină este întemeierea în adevărul de dincolo de lume al lui Dumnezeu. Întemeindu-se, deci, pe adevăr, nădejdea noastră este un continuu exerciţiu de luciditate. În cazul concret al luptei împotriva patimilor, puterea de a continua nu este nădejdea că oarecând vom ucide patima şi lupta va înceta. Puterea de a merge mai departe are în ea ceva nebunesc. Lupţi cu patima ştiind că nu o poţi ucide, ci doar lega, controla. Singur Dumne-zeu face uneori minunea de a oferi unor aleşi libertatea definitivă faţă de patimi. Condiţia normală este cea a luptătorului care şi-a asumat calea şi care nu aşteaptă izbăviri aparente. În felul acesta arată luciditatea care face ca nădejdea să îşi afle temeiul în Dumnezeu, şi nu în strategii deşarte.

Patimile sunt legate de sfinţi, ne zice avva Avraam. Lupta cu ele nu încetează niciodată, fiind una dintre caracteristicile definitorii ale drumului nostru către veşnicie. E gândul bun, pe care ni-l oferă cu înţelepciune marii bătrâni ai pustiei egiptene.