Nevoia de a face binele

Viața noastră de zi cu zi nu este deloc una lipsită de provocări și de paradoxuri, dim­potrivă. Iar dintre toate acestea poate că cel mai evident și mai spectaculos este paradoxul binelui. Și aș dori să ne aplecăm un pic asupra lui, întrucât acest paradox este și cel care ne atinge în modul cel mai profund sufletul, deoarece este indisolubil legat de persoana omului. Aceasta pentru că în cazul binelui nu putem vorbi despre om într-un mod teoretic sau abstract, ci exclusiv despre om în relație cu ceilalți. Fie că primești o binefacere, fie că o faci tu, devine absolut necesar să te deschizi, să ieși din tine însuți și să ai o relație de o anumită calitate cu ceilalți.

Desigur că fiecare dintre noi, în periplul său cotidian, interac­ționează cu o mulțime de oameni; cu unii tangențial și aproape impersonal, iar cu alții constant și profund, întrucât aceștia fac parte din însăși țesătura policromă a existenței sale. Și e impresionant că majoritatea acestor persoane sunt oameni buni sau cel puțin adepți convinși ai binelui! Cu toate acestea - nu mai este un secret pentru nimeni -, societatea, în ansamblul ei, este una coruptă, chiar din ce în ce mai coruptă și, prin urmare, potrivnică binelui. Un nou paradox!

Sunt foarte mulți oameni necă­jiți și nedreptățiți, iar în cele mai multe cazuri nu din vina lor. Sunt oameni care s-ar bucura enorm dacă li s-ar face o binefacere, cât de mică. Există, de asemenea, în societatea noastră și mulți bogați. Și auzim, nu de puține ori, remarca amară: „Dacă ar ajuta și ei pe cei sărmani!”. Desigur că unii dintre ei ajută, dar cei mai mulți, nu. Și aceștia din urmă nu ajută pentru că nu cunosc ce-i binele și nici puterea lui; nu știu, în principal, că: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Cei bogați au, desigur, instrumente îmbelșugate pentru a face bine, pentru a dărui, pentru a alina, pentru a-i susține pe cei pe care viața aceasta i-a încercat mai mult și, astfel, de a-și face lor înșiși un bine nebănuit. Făcând bine altora, lor își fac bine mai întâi. Iar despre acest uimitor paradox nu vorbește doar înțelep­ciunea biblică. Mai nou, cercetările din domeniul neuro­științelor arată, prin analiza activității neuronale a persoanei care face un bine, că efectul pozitiv al faptei bune se răsfrânge mai întâi asupra celui care făptu­iește binele. Bucuria celui care face binele reprezintă, de asemenea, un element care se reflectă în toate laturile existenței și face să fie fericit cu adevărat, deoarece, în mod surprinzător, astfel el se va elibera de multe probleme și de multe griji. În acest fel a face binele devine, în fapt, o extraordinară terapie pentru cel care-l face. Iată de ce avem nevoie toți, ca în primul rând noi să facem binele!

Cu siguranță că înmulțirea binefacerilor ar diminua tragismul acestei lumi și ar aduce un plus de culoare și bucurie acolo unde lipsește mai mult. Dar cu toate acestea, vedem că cei mai mulți dintre aceia care ar putea face mult bine ezită să-l facă. Ezităm cu toții, de cele mai multe ori. De ce? Pentru că a face binele presupune, în principiu, să gândim binele, presupune ca mai întâi mintea omului să se fixeze în bine. Acesta este începutul vir­tuții binelui și reprezintă, probabil, gestul cel mai anevoios de împlinit. Potrivit Sfinților Pă­rinți, nu poți să faci binele câtă vreme mintea ta este alipită de lucrurile lumii, câtă vreme te în­deletnicești în mod pătimaș cu ele. În mod iarăși paradoxal, omul poate să dăruiască bogăția acestei lumi doar când cugetă mai mult la lumea de dincolo. Cel puțin așa ne lămurește Sfântul Isaac Sirul: „Frica de Dumnezeu este începutul virtuții. Iar despre ea se spune că este rodul credinței și se seamănă în inimă, când mintea se desparte de împrăștierea în lume, adunându-și gândurile ce rătăcesc din pricina împrăș­tierii, în cugetarea la viitoarea reașezare” (Cuvântul I).

Așadar, reușita lucrării binelui ține de felul în care este orientată mintea omului. Binele, oricât de mic ar fi, se poate face doar prin ieșirea din împrăș­tierea generată de preocuparea cu lucrurile lumii sensibile și mutarea atenției spre ceea ce se află dincolo de această lume extrem de schimbătoare, adică spre Făcătorul ei, care este totuna cu Binele. Astfel, când mintea ajunge să fie preocupată cu Binele, putem și noi să săvârșim acele binefaceri de care, înainte de orice, noi înșine avem nevoie.