Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Dinamismul vieţii religioase din România ultimelor decenii a fost adesea perceput drept rezultatul unui efort instituţional al Bisericii Ortodoxe Române, menit să evidenţieze influenţa sa socială şi politică. În această accepţie, construcţia de noi biserici, prezenţa orei de religie în şcoală, dezvoltarea pelerinajelor etc. au fost criticate ca fiind veritabile strategii impuse „de sus“ de instituţia eclesială, în vederea conservării unui statut cvasinenatural al acesteia, de monolit, incompatibil, în realitate, cu o lume flexibilă şi în continuă transformare. De aceeea, apariţia lucrării Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, al cărei autor este domnul Mirel Bănică, doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva, lucrare publicată la Editura Polirom, Iaşi, în 2014, este un demers salutar (şi) în luminarea acestei prejudecăţi. Pe parcursul celor 406 pagini, sunt expuse rezultatele unei febrile cercetări antropologice, desfăşurată pe parcursul a cinci ani, ce a inclus 22 de pelerinaje. A rezultat, astfel, o lucrare de referinţă. Prima parte, intitulată „Note de teren“ (pp. 25-305), este o descriere fascinantă a experienţelor trăite de autor în timpul participării sale la cele mai cunoscute pelerinaje din ţară, însoţită de observaţii microscopice şi constatări subtile, dar totodată nelipsită de umor rafinat şi dramatism. A doua parte, „Pelerinajul prin cuvinte de acces“ (pp. 309-406), este o analiză ştiinţifică remarcabilă prin afirmaţiile argumentate, documentarea bibliografică şi punctele dezvoltate şi aprofundate. Fiind un antropolog al pelerinajului, autorul îşi propune să surprindă şi să selecteze ceea ce este omenesc în/din pelerinaj. Şi aceasta într-o manieră exhaustivă, adică nu doar oprindu-se la studierea structurii comportamentale a pelerinului propriu-zis, ci şi asupra atitudinii a numeroşi actori care se aglutinează acestui fenomen (vânzători ambulanţi, forţe de ordine, reporteri etc.). Nu în ultimul rând, sunt redate şi punctele de vedere instituţionale/personale şi oficiale/neoficiale ale unor purtători de cuvânt ai instituţiilor eclesiale sau clerici, evaluate din aceeaşi perspectivă. Observaţiile şi concluziile emise de  autor sunt de o mare fineţe şi vizează uneori aspecte insignifiante pentru o persoană care nu experiează concret fenomenul, dar esenţiale pentru cel implicat: comprimarea spaţială - specific al pelerinajului în Ortodoxie, aşteptarea „în rând“ şi „fenomenologia rândului“, precipitaţiile -  „cel mai mare duşman“ al pelerinului, atitudinea distantă a pelerinilor faţă de mass-media, manifestările subiective ale pelerinilor în faţa sacrului, satisfacţia de a împărtăşi experienţa trăită după încheierea ei etc., dar şi de ansamblu: pelerinajul - fenomen care concentrează imaginea întregii societăţi româneşti; mijloc cvasi-iniţiatic de dezvoltare personală, nesupus cadrelor dogmatice; mediu de interrelaţionare umană şi creuzet al viitoarei Europe; o cale de căutare a sacrului într-o lume secularizată etc. Admirabilă sub aspectul obiectivităţii, această carte-reper în domeniu, citită dintr-o perspectivă teologică, surprinde în numeroase tablouri două dimensiuni esenţiale ale pelerinajului ortodox, anume tradiţia şi libertatea, precum şi interrelaţionarea lor cu toate consecinţele ce derivă de aici; de altfel, cele două atribute menţionate constituie esenţa spiritualităţii răsăritene autentice, după cum consemnează şi vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală în bine cunoscutul său volum. Prin acestea, fenomenul pelerinajului în Ortodoxie devine apofatic; deşi dezvoltat în cadrul Bisericii,  încurajat şi apărat de aceasta, nu a fost niciodată legalizat, ritualizat sau confiscat instituţional - aşa cum autorul o demonstrează folosind propriile metode - pentru că aceasta ar fi în totală contradicţie cu esenţa lui genuină. În mod particular, în Ortodoxie, pelerinul nu este un conformist şi nu se poate înscrie într-un tipar comportamental; fiind participant la o tradiţie cu o raţiune transcendentă, imposibil de ritualizat, el se simte un om liber, pentru că posedă propria sa taină. Dar această libertate, deşi manifestată divers, potrivit mediului social, cultural sau chiar etnic din care pelerinul provine, conţine aceeaşi tensiune unică, generată de iminenţa sacrului la care toţi pelerini se raportează în permanenţă în mod solidar şi intim. Supunându-se printr-o imersiune de excepţie procesului menţionat, autorul reuşeşte să surprindă într-o manieră unică până acum un fenomen creştin şi românesc original, sugerându-ne translucid - ca orice pelerin dornic să-şi împărtăşească experienţa - propria sa taină, şi anume asumarea unei noi identităţi, pe lângă cea iniţială de antropolog, cea de pelerin emergent!