Nevoinţele trupeşti sau omul în asceză

Postul ne creează cadrul favorabil unei meditaţii asupra importanţei trupului în învăţătura Bisericii creştine şi, mai ales, despre drumul ascetic al acestei perioade ce implică persoana umană în integralitatea ei, trup-suflet. Teologia creştină, fundamentată revelaţional, a oferit o viziune corectă şi echilibrată a statutului trupului, evitând polarizările şi capcana dualismului ce a bântuit şi continuă să facă victime şi astăzi. Chipul lui Dumnezeu în om îmbrăţişează ambele aspecte, nu numai sufletul sau numai trupul. A vedea trupul în relaţie antagonică cu sufletul înseamnă a avea o imagine falsă şi deformată asupra omului cu consecinţele cele mai nefaste. "Trupul, susţine Olivier Clement, exprimă persoana. El este manifestarea, limbajul unei persoane. El trimite la întreaga existenţă a omului. Trupul nu este nici lucru, nici instrument, ci eu în lume, eu pentru ceilalţi."

Trupul, în curentele filosofice ale Antichităţii, a fost conceput ca o realitate secundară, inferioară, separată de suflet şi dispreţuit în cele din urmă. Pierzând sensul plinătăţii, orfismul şi pitagorismul au făcut incipitul acestei concepţii eronate ce a fost continuată cu succes în filosofia platonică, în epicureism şi la stoici. Etichetat ca "închisoare pentru suflet", trupul devenise o anexă ce deranja considerabil. Dualismul filosofic are consecinţe mai mari şi mai evidente la nivel antropologic decât la nivel cosmologic. Părinţii Bisericii, continuând învăţătura biblică despre trup, au reacţionat în faţa acestor maniere deformate de a vedea trupul. Integrând antropologia hristologiei, Sfinţii Părinţi valorizează trupul uman având ca fundament Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ce devine şi pârga îndumnezeirii noastre. Existenţa moaştelor este dovada palpabilă şi imediată a acestui lucru.

Viaţa Bisericii Ortodoxe este prin excelenţă o viaţă ce se desfăşoară pe drumul ascezei, traiectorie ce defineşte cel mai bine relaţia indisolubilă care, la nivelul învăţăturii, este redată prin unitatea dintre Cruce şi Înviere. Nici un creştin nu poate gusta din bucuria Învierii fără ca mai înainte să se înscrie pe traiectoria Crucii, adică a jertfei şi ascezei. Nevoia păşirii pe drumul ascezei nu este o opţiune, nu ţine de nivelul facultativului, ci o prioritate, căci nevoinţa ascezei are în vedere lupta împotriva patimilor şi a păcatului şi aşezarea virtuţilor în locul acestora pentru gustarea din slava dumnezeiască.

Asceza creştină nu vizează numai anumite compartimente din om, ci persoana umană în întregime, trup şi suflet. Christos Yannaras remarca faptul că "sufletul şi trupul reprezintă energii naturale diferenţiate, energiile unicei nature umane. Această natură umană (şi nu doar trupul) a devenit autonomă din punct de vedere existenţial şi s-a sălbăticit. Tocmai acestei naturi sălbăticite i se adresează asceza eclesială". Adeseori, într-un mod greşit, nevoinţa creştină a fost înţeleasă ca una ce se îndreaptă categoric împotriva trupului. Trebuie precizat faptul că postul, rugăciunea şi tot ansamblul de nevoinţe pe care creştinul şi le asumă într-un mod liber nu constituie atitudini izvorâte dintr-o conştiinţă ce ignoră şi depreciază trupul. Trupul participă la îndumnezeire, la ţelul final al existenţei umane. Faptul ascetic nu e o luptă împotriva trupului, ci, ca acţiune canalizată contra patimilor şi păcatelor, el afirmă puternic valoarea trupului pentru persoana umană. Asceza nu presupune suprimarea trupului, ci educarea lui.

Nefiind o atitudine contrară trupului, asceza creştină evită însă idolatria trupului, precum şi instrumentalizarea acestuia. Patimile urâţesc şi deformează chipul nostru trupesc, pe când comuniunea cu Dumnezeu răzbate pe chipul monahilor şi al creştinilor îmbunătăţiţi duhovniceşte. Frumuseţea unui om trimite întotdeauna cu gândul la frumuseţea lui Dumnezeu. Este cunoscută atitudinea unui bătrân călugăr care atunci când vedea o femeie frumoasă afirma: "Cât de frumos însă va fi Dumnezeu!"